Michelangelo
Spirit titanic si izolat, a organizat mental universul din jurul lui căutând în armonia absolută, ca lege supremă, calea rezolvării opoziţiei dintre raţiune si sentiment, în zona înaltă în care, cum spunea Marsilio Ficino, “… se unifică multiplul si se conciliază contrariile”; râvnind la comuniunea cu absolutul, sculptura, pictura si poezia l-au însoţit în viaţa sa zbuciumată, spre tristeţe, abandon, pesimism si zădărnicie, căci îndoielile sale erau descumpănitoare, iubirile îi erau pustiitoare iar teama de neînţelegerea deplină a lumii îl adâncea tot mai mult în singurătatea existenţială.
Dac-ai fi fost din piatra cea mai tare,
te-aş fi iubit atât de credincios,
încât să mă urmezi în graba mare
şi de-ai fi fost în cer te-aş fi-adus jos,
iar moartă-ai fi-nceput a cuvântare
la plânsul şi suspinul ce-aş fi scos.
Dar cum eşti vie pe pământ, nu-n sfere,
un sclav ce te iubeşte ce să spere?
Te voi urma, n-am altceva ce face
si rău nu-mi pare de-o atare faptă.
Iar într-o zi-mi vei da în suflet pace,
de-ţi va sta cumpăna gândirii dreaptă.
Când trece-o zi si nu te văd n-am pace
si nicăieri nu pot să-mi aflu rostul,
iar când te văd, o, hrană, sunt vorace
asemeni celui ce-a ţinut lung postul!
Nu trece-o zi să nu te port în minte
ori să nu-ţi văd splendoarea orbitoare,
în stare e suspinul meu fierbinte,
să încălzească varniţi si cuptoare;
Trăiesc din însăşi moartea mea divină,
preafericit c-o soartă neferice;
cel ce nu înţelege cum, aş zice,
în focu-n care ard si pier să vină!
Cum vântul spuza-n flacără-o preface,
văpaia floarea vieţii mi-o deschide,
mă întăreşte tot ce mă ucide
si ce mă vatămă mai mult îmi place…
Aud… - La ce m-aş mai ascunde? -
cum din adâncuri sufletul mi-l cheamă…
Vai, obosit mă duc si nu ştiu unde
si înainte de-a afla mi-e teamă!
[ link extern ]