Michelangelo
Inceput şi sfârşit,
Focul este imaginea şi instrumentul spiritului care a traversat dureroase experienţe sufleteşti, substanţa intimă a poeziei, îndumnezeirea prin contemplarea frumuseţii omeneşti şi expresia aspiraţiei către sublimul ei, dar şi împletirea sufletească vrednică de simplitatea vremilor biblice, ca o fereastră deschisă către idealul suprem de frumuseţe căruia i s-a dăruit într-un continuu delir al creaţiei, către iubirea limpezită prin suferinţă şi pe care o vede ca un mijloc de reîntoarcere la eternitate, prin contopirea destinelor…
Ieri ochilor, azi minţii alinare
aduci, cum n-aduc vii şi nici morţii,
încât sperând, mă duci în faţa porţii
de zbucium şi dorinţi izbăvitoare…
Iar dacă orbitoarea-ţi frumuseţe
nu-mi suferă nicicum alăturarea
iar la distanţă, de nadejdi n-am parte,
ce mi se va-ntampla pe căi răzleţe
şi care o să-mi fie îndrumarea
când ard de-aproape, mor când sunt departe?
[ link extern ]
Ce-i trebuia splendorii tale sfinte,
învins, cu funii lungi să mă mai lege,
cât timp, se înţelege,
la o privire i-am şi căzut pradă:
dureri prea mari, altminte,
uşor fac slabă inima să cadă.
Dar cine-ar sta să creadă
că sub privirea ta dumnezeiască
un lemn ars poate să reînverzească?
Dar focul meu nu-ţi este pe măsură,
căci din cereasca-ţi frumuseţe-oricine
îşi ia atât cat a-nţeles. E lege.
Aşa-i,
signor, şi-n vârsta mea matură:
De n-am murit în flăcări pentru tine,
De vină-i slaba-mi forţă de-a-nţelege.
[ link extern ]
De-aş fi ştiut, văzându-l prima oară,
c-am să renasc privind aprinsu-i soare,
ca Fenix, pasărea renăscătoare,
bătrân cum sunt, din scrumiştea uşoară,
aş fi-alergat voios ca spre-o comoară
spre vorba lui, spre râs şi spre splendoare,
aşa cum lincşi ori lei ori căprioare
fug de primejdii şi spre bine zboară…
De ce m-aş plânge însă eu, de vreme
ce în privirea-acestui înger, bună,
străvăd odihna mea şi mântuirea?
Mai bine-i că nu l-am văzut devreme,
căci azi îmi dă aripi, ca împreună
virtutea să-i urmez, şi strălucirea…
[ link extern ]
Orişice văd mă-ndeamnă şi mă roagă
să vă urmez şi să vă dau iubirea,
căci voi îmi sunteţi singurul meu bine.
Amor, sfidând orice-altă faţă dragă,
vrea să vă dau, aflându-mi mântuirea,
prin voi, o, soare, numai! Astfel ţine
să nu mai sper la altceva pe lume,
decât la voi anume,
ba şi de cin’ vă seamănă mă leagă,
la gene, la privire ori la faţă.
Voi, ochi ce-mi sunteţi viaţa,
cel ce vă lasă-n întuneric moare,
căci unde nu sunteţi voi, nu e soare.
Precum în pană şi în călimară
stă scrisul cu şi fără măiestrie,
stă-n marmură statuia, rea sau vie,
după artistul care-o scoate-afară.
Si tu,
signore drag, ascunzi comoara
de umilinţi, pe cât arăţi mândrie,
dar eu din tine sorb ce-i propriu mie,
cum chipul şi-ochii mei îţi arătară.
[ link extern ]
Un om într-o femeie, -nainte de zei
vorbeste prin gura ei;
la vorbele-i blajine,
eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine.
Din mine mă desprinde
şi astfel, din afară,
de mine însumi mila mă cuprinde…
Frumosu-i chip când cearcă să mă-nveţe
să-nving a patimii povară,
văd moartea-n orişicare frumuseţe.
Ah, faceţi astfel, doamnă, care-mi treceţi
prin jar şi apă sufletul şi plânsu-mi,
să nu mă mai întorc în mine însumi!
In timp ce scriu, cu-ntreaga mea fiinţă
roşesc, gândind la voi, căci de-amandouă:
nici nu-s poet şi nici n-am iscusinţă.
Dar tot la fel mă recomand eu vouă
şi-atâta am de spus: că vă sunt slugă
oricând şi-n orice-mprejurare nouă.
[ link extern ]
Cu toate că atât supus torturii
păream că văd o rază de scăpare,
secat fiind de plânsul loviturii,
azi iată că zvâcneşte şi mai tare
izvorul lacrimii, dar nu prin chinuri
mărunte, ci prin moarte, prin plecare…
Aş vrea să vreau,
Signor, ce nu-mi stă-n vrere:
un val de gheaţă focul mi-l ascunde
făcându-l slab, că nu mai corespunde
ce scriu pe foaie la ce gându-mi cere.
Eu Te iubesc prin vorbele-mi stinghere
şi-apoi mă plâng că mila-Ţi nu-mi răspunde;
cum s-o cobor în inimă, de unde
s-alunge a orgoliului putere?!
Signor, dărâmă zidul, sfarmă gheaţa
ce nu mai dau lumina milei Tale
pierdutei lumi! Mireasa Ta să vadă
luminii care o să vină faţa,
în piept să-mi ardă doar divine pale
şi să te simt în veci, fără tăgadă!
[ link extern ]
Vă place Michelangelo? Sculptorul, Pictorul, sau Poetul, atât de puţin cunoscut? Am postat aici câteva din versurile lui, mai greu de găsit, în cărţi puţine şi vechi; chiar dacă nu multă lume-şi va da seama, recunosc, pentru corectitudine, am “greşit” uneori puţin la traducere (C.D.Zeletin,1986) şi selecţie… sper să–mi fie iertat.
O experienţă de viaţă concepută filozofic şi trăită afectiv, cu linişti înspăimântătoare din care explodează note tragice, pe care se aştern absenţe şi adormiri cumplite, trezite de freamătul delirului sublim – iată poezia genialului sculptor.
In anul trecerii în nefiinţă a divinului Michelangelo, ca-ntr-o înlănţuire neîntreruptă a marilor spirite, în Anglia se năştea Shakespeare…
[ link extern ]