DlGoe a scris:
S-a pornit de la doua legi, LEGEA nr. 609 din 1 iulie 1941 urmata de LEGEA Nr. 319 din 10 iunie 1944, ambele date in conditii de razboi si din considerente pe care profesionistii le stiu. Dupa 80 de ani s-a ajuns la o tampenie! Sa fie mostenitor rezervatar un strain! Unii stiu, multi habar n-au, dar sotul/sotia nu sunt rude, sunt tovarasi de drum prin viata.
Corect, soții nu sunt rude. Există: soți, rude și afini. Soții nu sunt nici rude, nici afini. Sunt soți.
Dar de ce îl considerați „străin” pe soțului supraviețuitor? Față de soțul mort ... nu era. Dovadă că ei chiar s-au luat până ce moartea i-a despărțit.
Iar dacă s-au luat doar până
li s-a luat și, ca atare, au divorțat, atunci nu mai vorbim despre
soț supraviețuitor. (nu mai are calitatea de soț și nici dreptul la rezervă).
Până la adoptarea Legii 319/44, soțul supraviețuitor moștenea doar după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea.
Ca să vă dați seama de dimensiunea „dezastrului” (cu sau fără război) gradul al doisprezecelea însemna (înseamnă) în exprimare populară un fel de „văr de-al cincilea” cu îngropatul soț. (verii
primari sunt rude de gradul 4).
Dacă vrea careva să deseneze varianta simplă a arborelui, autorul comun a doi veri de gradul al doisprezecelea este
stră-stră-stră-străbunicul. (de patru ori stră...)
Să fi văzut acolo „
străinătate”.
Pe bune? Eu nu cred că-mi știu nici toți verii „de-al doilea” (rude de gradul 6) cu tot cu facebook. Iar bărbatul meu, nici atât.
În cazuri precum cel care a provocat această discuție, soluția
sigură este simplă:
Dacă
te temi că vei fi moștenit de soț supraviețuitor, atunci ai grijă să mori singur. (divorțat). Singurătatea este singura stare din care nu mai poți cădea și nici nu necesită vreun efort.
Dacă vrei, vorba românului: și cu dânsa-ntr-însa și cu sufletu-n rai (nu cunosc expresie mai bună/neaoșă pentru sintetizat ipocrizia umană), atunci s-ar putea găsi oareșce soluții și pentru asta. Doar că ele nu se relevă la o simplă citire a textelor de lege și nici nu mai sunt atât de „beton” ca precedenta.
Dar, în general, ai grijă să nu te temi de ucigă-l toaca și să dai de tac-su. (nu prea cunosc expresii românești care să fi fost contrazise de realitate). De-aia ziceam că există acte pentru diferite etape ale vieții. Ca să nu le faci pe alea irevocabile și să-ți pară rău cu mintea de pe urmă.
DlGoe a scris:
... O posibila situatie.
Orice posibilă situație trebuie discutată ÎN CONCRET, cu toate motivele determinante, alea pe care nu am de unde să le cunosc pentru că nu ghicesc gânduri, și cu toate ... temerile exprimate în cuvinte.
Căci mie, uneia, mi se pare că vei fi puțin cam mort ca să mai asiști la spectacolul proprie tale dispariții. Dar poate tu, ăsta care mă întrebi, ai altă impresie. Și eu nu am de unde să o cunosc.
Iar dacă-mi spui că te interesează mai mult ... ceea ce vei vedea de pe lumea ailaltă, decât ceea ce trăiești astăzi, mâine, eu n-am nimic împotrivă și voi căuta soluția
potrivită.
În dreptul civil (și mai ales în dreptul familiei sau în dreptul succesoral) nu există răspunsuri tip. Există răspunsuri adaptate situației CONCRETE.
Unul și același
act este potrivit pentru Gheorghe și ca nuca-n perete pentru Vasile.
La fel cum una și aceeași alună ar fi bună pentru X, dar îl poate trimite la spital, în soc anafilactic, pe Y. De-aia!