CJUE: La acordarea concediului de odihnă nu se poate ține cont de perioada de concediu de creștere

Perioada de concediu pentru creșterea copilului nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă și, în consecință, nu poate fi luată în calcul la acordarea concediului anual plătit. Vorbim de o decizie a CJUE, într-un caz care a vizat tocmai procesul unui magistrat român și legislația de la noi din țară (Codul muncii).

Hotărârea preliminară a CJUE în cauza C-12/17, dată joi, stabilește că "o dispoziție națională care, la stabilirea duratei concediului anual plătit garantat unui lucrător, exclude durata unui concediu pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător este conformă cu dreptul Uniunii". Prin urmare, Codul muncii nu se află în dezacord cu legislația Uniunii și soluția legislativă nu poate fi criticată din această perspectivă.

Pe scurt, magistratul nostru a ajuns într-un proces cu statul român pentru refuzul de a i se acorda toate zilele de concediu anual plătit la care avea dreptul, în teorie, în anul 2015. Trebuie să facem o scurtă paranteză și să precizăm că magistrații au dreptul la ceva mai multe zile libere plătite anual decât prevede Codul muncii, respectiv la un concediul anual plătit de 35 de zile lucrătoare (regulamentul privind concediile lor se regăsește în Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005).

Între 1 octombrie 2014 și 16 septembrie 2015, magistratul a stat, pe rând, în concediu de maternitate și apoi în concediu de creștere a copilului. De pe 17 septembrie până pe 17 octombrie 2015 a fost în concediu anual plătit și a cerut, ulterior, să i se acorde și cele cinci zile restante din concediul anual plătit pe 2015.

Magistratul s-a lovit de un refuz cu privire la acele zile considerate restante, întemeiat pe faptul că concediul de care a beneficiat nu putea fi asimilat cu o perioadă de muncă efectivă care dă dreptul la un concediu anual plătit.

Magistrații CJUE au validat dispozițiile din dreptul nostru, considerând că sunt în acord cu dreptul Uniunii. Concediul de odihnă se acordă tocmai în considerarea faptului că este un drept al salariatului care a stat efectiv la muncă, or, cum pe perioada concediului de creștere nu se poate spune că salariatul muncește, nici concediul de odihnă nu ar avea de ce să fie acordat pentru acea perioadă.

În toată această discuție, CJUE a avut în principal în vedere faptul că, potrivit Codului muncii de la noi, când o salariată intră în concediu de creștere a copilului, contractul de muncă este suspendat. Asta presupune, deci, că salariatul suspendat nu muncește efectiv.

"Faptul că această suspendare determină o reducere pro rata temporis a dreptului la concediul anual plătit al acesteia din urmă nu este, în stadiul actual al dreptului Uniunii, criticabil. În consecință, în aceste condiții, nici afirmația repetată a Curții potrivit căreia un concediu garantat de dreptul Uniunii nu poate afecta un alt concediu garantat de acest drept(53) nu este contrazisă tocmai pentru că dreptul Uniunii nu garantează un drept la concediul anual plătit într‑o perioadă în care obligațiile reciproce ale lucrătorului și ale salariatului sunt suspendate și în care nu se consideră că există o perioadă de muncă efectivă", a reținut CJUE în motivarea hotărârii.

E important de amintit că, în Codul muncii, există o exceptare pentru unele concedii medicale în ceea ce privește luarea lor în considerare ca perioade muncă efectiv prestată, cu toate că salariatul nu e la muncă, pentru stabilirea și acordarea concediului de odihnă.

"La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată", scrie însă în Codul muncii.
 

Atenţie! Hotărârile preliminare ale CJUE au scopul principal de a clarifica interpretarea dreptului Uniunii Europene. Curtea nu soluționează litigiul național, dar instanța națională care a trimis întrebarea Curții are obligația de a soluționa cauza conform deciziei CJUE. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară.