În ce măsură poți folosi înregistrări audio ca probe într-un litigiu de muncă?

Au fost aduse în discuție mai multe aspecte esențiale în privința admisibilității probelor în cadrul unui conflict de muncă, printre acestea fiind și dispozițiile art. 341 alin (2) din Codul de procedură civilă. Astfel, sunt mijloace de probă „și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.” 

Din enumerarea anterioară reiese faptul că o înregistrare audio poate constitui mijloc de probă numai în măsura în care a fost obținută cu respectarea legii și fără a încălca bunele moravuri. 

Pe lângă cele două aspecte menționate, o înregistrare audio trebuie să respecte și alte principii esențiale, cum ar fi dreptul la viața privată a persoanelor, dar și cele cu privire la protecția datelor cu caracter personal.

În aceste condiții, legea recunoaște persoanelor dreptul de a utiliza orice mijloc de probă  pentru a-și apăra drepturile în instanță, însă nu cu caracter nelimitat și absolut și fără a încălca alte obligații legale ce le revin.

Deși s-au exprimat opinii diferite, una privind inadmisibilitatea unei astfel de probe, iar ce de-a doua în sensul analizării în funcție de context, participanții au agreat admisibilitatea în mod excepțional a unei astfel de probe, după verificarea proporționalității ingerinței în dreptul la viața privată.

În privința inadmisibilității probei audio în cadrul unui conflict de muncă au fost invocate dispozițiile art. 74 lit. c) din Codul civil, respectiv calificarea captării  ori utilizării vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia, ca fiind atingere adusă vieții private. S-a considerat că acest drept trebuie recunoscut tuturor persoanelor, indiferent de calitatea acestora (coleg, superior, subaltern).

În susținere a fost adusă în discuție și hotărârea CEDO din cauza Niemietz contra Germaniei din 1992 privind cererea 13710/88, prin care s-a stabilit ”că de principiu nu se pot exclude din domeniul de incidență al noțiunii de viață privată activitățile profesionale sau comerciale, iar art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului oferă protecție nu doar în cercul intim al unei persoane, ci și în timpul și parcursul activităţii sale profesionale”.

Concluzia acestei opinii a fost că „înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării constituie o atingere adusă bunelor moravuri”, fiind astfel inadmisibilă o probă audio.

Cea de-a doua opinie, aceasta fiind în cele din urmă și cea agreată de majoritatea participanților, a adus în discuție chiar calitatea angajatorului și faptul că nu poate fi luată în calcul viața privată a angajatorului.

Mai mult, în privința noțiunii de spațiu privat este discutabilă calificarea incintei angajatorului ca fiind spațiu privat. Deși sunt aspecte care nu apar în cadrul minutei întâlnirii, în susținerea admisibilității probei audio în cadrul unui conflict de muncă pot fi invocate și argumente care conduc la concluzia că incinta angajatorului nu este spațiu privat dacă este destinat activităților colective sau chiar accesibil publicului. Or, chiar dacă o incintă nu este accesibilă publicului, fiind un loc în care își desfășoară activitatea cel puțin două persoane, sunt șanse foarte mari ca ea să fie considerată spațiu public. 

În acest sens găsim o definiție legală a spațiului public închis în Legea 349/2002 – prin „spațiu public închis se înțelege orice spațiu accesibil publicului sau destinat utilizării colective, indiferent de forma de proprietate ori de dreptul de acces, care (...)”. Da, teoretic nu are legătură interzicerea fumatului cu admisibilitatea probei audio în litigiile de muncă, dar dacă există riscul de a fi amendat pentru că ai fumat într-un spațiu public închis, atunci există și posibilitatea ca respectivul spațiu să nu fie considerat ca fiind privat.

Art. 27 alin (3) din OG 137/2002 face trimitere în mod expres la înregistrările audio ca fiind mijloace de probă admisibile, cu respectarea drepturilor fundamentale: „În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.”

Astfel, angajatorul persoană juridică nu poate invoca încălcarea dreptului la viață privată sau nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Sunt în discuție, cel mult, drepturile persoanei fizice care acționează în numele și pentru persoana juridică, însă atunci când aceasta acționează ca reprezentant angajatorului, faptele sale sunt considerate ca fiind ale persoanei juridice.

În susținere pot fi aduse în discuție inclusiv dispozițiile legale cu privire la răspunderea comitentului pentru prepuși, „comitentul fiind obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.”    

Concluzia majorității președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale curților de apel a fost că probele audio sunt admisibile în mod excepțional, în cadrul conflictelor de muncă, fiind necesară verificarea ingerinței în dreptul la viața privată.

În privința acțiunilor care vizează  acte sau fapte de discriminare ori de hărțuire, legiuitorul a prevăzut în mod expres că înregistrările audio sunt mijloace de probă, fiind păstrat regimul constituțional al drepturilor fundamentale.