Coroborând dispozițiile art. 56 alin (1) lit. c) cu cele prevăzute de alin (2) din cadrul aceluiași articol, observăm că angajatorul are chiar obligația de a constata, printr-o decizie emisă în formă scrisă, încetarea de drept a contractului, având la dispoziție cinci zile lucrătoare de la intervenirea situației și încă cinci zile lucrătoare pentru a o comunica salariatului în cauză.
Fiind în discuție o încetare de drept, adică fără un acord al părților sau voința unilaterală a uneia, angajatorul trebuie să constate această situație și să comunice salariatului în cauză încetarea de drept a contractului, legiuitorul lăsând la aprecierea părților dacă vor continua sau nu raportul de muncă, fie prin menținerea în aceeași funcție, fie prin încheierea unui nou contract de muncă, potrivit art. 56 alin (4):
„Pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare și cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi menținut în aceeași funcție maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului individual de muncă”.
Alin. (2) al art. 56 din Codul muncii indică fără echivoc obligația angajatorului în sensul constatării, în acest caz fiind respectate dispozițiile 38 alin (2) din Legea 24/2000, adică utilizarea verbului la timpul prezent, forma afirmativă.
Dacă în celelalte cazuri prevăzute de art. 56 alin (1) lit. c) se precizează că termenul pentru emiterea deciziei curge de la data comunicării deciziei, în cazul „îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare” lucrurile nu par foarte clare, iar aplicarea concretă a dispozițiilor legale depinde de la caz la caz.
Chiar dacă nu s-ar putea aprecia, cu caracter general, că angajatorul cunoaște clar momentul îndeplinirii cumulative a celor două condiții, el este cel care stabilește organizarea și funcționarea unității și, potrivit principiului bunei-credințe, trebuie să informeze salariații cu privire la aspectele care pot influența relația de muncă, acesta fiind unul dintre ele.
Sigur, momentul în care un salariat împlinește vârsta standard de pensionare este cunoscut, angajatorul având informațiile necesare (copia documentului de identitate, CNP), însă nu întotdeauna cunoaște și vechimea salariaților săi, cu excepția cazului în care contractul de muncă în baza căruia prestează activitatea depășește termenul prevăzut pentru stagiul minim de cotizare sau la dosarul personal există toate adeverințele eliberate de foștii angajatori și, după caz, o copie a carnetului de muncă.
Deși legiuitorul poate interveni pentru clarificarea sensului normelor în discuție, potrivit art. 69 din Legea 24/2000, a ales varianta modificării Legii privind sistemul unitar de pensii publice (263/2010), prin introducerea alin. (5) în cadrul art. 106, stabilind că decizia de pensionare se comunică și angajatorului în termen de cinci zile (calendaristice) de la data emiterii sale.
Astfel, termenul de cinci zile lucrătoare pentru emiterea decizie de constatare a încetării de drept a contractului în baza art. 56 alin (1) lit. c) se prezumă că începe să curgă de la data luării la cunoștință a evenimentului ce a determinat, în condițiile legii, încetarea contractului individual de muncă.
De asemenea, chiar dacă am considera că, din punct de vedere juridic contractul de muncă ar fi încetat fix în data în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile, deci anterior emiterii deciziei sau momentului în care angajatorul a aflat de acest fapt, dacă salariatul a prestat în continuare activitatea, nu s-ar putea interpreta ca fiind muncă nedeclarată.