ICCJ: Vinovăția administratorului privind neîndeplinirea obligațiilor fiscale de către firmă trebuie dovedită, nu prezumată

Decizia ICCJ 4.862/2022 (Secția de Contencios Administrativ și Fiscal) a fost dată recent, în cadrul fazei de recurs, astfel că aceasta este definitivă. Judecătorii au menținut soluția dată pe fond de către Curtea de Apel Cluj, ideea de bază fiind că vinovăția administratorului trebuie dovedită de Fisc, nu prezumată.

În speța în discuție era vorba de o firmă care a ajuns în insolvabilitate și Fiscul a atras răspunderea solidară a administratorului acesteia pentru neîndeplinirea obligațiilor fiscale. Însă inspectorii au făcut acest lucru fără să prezinte dovezi concrete din care să rezulte că administratorul chiar este cel vinovat de situația în care a ajuns compania. Pe scurt, aceștia au considerat că administratorul era vinovat doar pentru că s-a ocupat de administrarea societății în perioada în care a intervenit insolvabilitatea.

„Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluţia financiară a societăţii nu pot fi asimilate relei-credinţe. În cauză, organul fiscal susţine reaua-credinţă pe care o prezumă din chiar săvârşirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege. În concret, organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru nedepunerea declaraţiilor fiscale şi a situaţiilor financiare la termenele legale şi, prin aceasta, determinarea, cu rea-credinţă, a neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Deşi susţine că vinovăţia reclamantului-intimat sub forma «relei-credinţe» este dată de conduita conştientă şi consecventă a acestuia în actul de management al societăţii, al cărui scop vădit a fost sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale aferente şi prejudicierea în acest fel a creditorului bugetar, actul fiscal de instituire a răspunderii solidare cuprinde o simplă enumerare a activităţilor comerciale ale persoanei juridice, fără a se particulariza aspectele de culpă şi de rea-credinţă ale reclamantului, ca temei al instituirii răspunderii solidare, deşi o astfel de obligaţie îi incumba potrivit art. 73 alin. (2) din Codul de procedura fiscală, care impune organului fiscal sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii”, explică judecătorii ICCJ în motivarea deciziei amintite.

Cu alte cuvinte, inspectorii Fiscului nu pot considera că răspunderea administratorului intervine automat de fiecare dată când o societate ajunge să fie în stare de insolvabilitate. Buna-credință a contribuabilului se prezumă până în momentul în care Fiscul poate dovedi contrariul.

„Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârşită/e, respectiv săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societăţii/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăţia administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1.082 Codul civil, aplicabil doar răspunderii contractuale. Principiul prezumării bunei-credinţe, consacrat de art. 14 din Codul civil, având drept corolar faptul că cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă, este aplicabil şi în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Prin urmare, reaua-credinţă trebuie nu doar afirmată, ci şi dovedită”, au detaliat judecătorii.

Conform articolului 25 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale firmei insolvabile, răspund solidar cu aceasta, printre altele, administratorii (sau orice alte persoane) care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Însă când intervine insolvabilitatea, care este diferită de insolvență? Aceste lucruri sunt explicate la articolul 265 din Cod, acolo unde scrie că insolvabil este „debitorul ale cărui venituri și/sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile”. În acest sens, Fiscul emite un proces-verbal de insolvabilitate, care trebuie comunicat companiei.

„Pentru obligațiile fiscale ale debitorilor declarați în stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare silită dispune scoaterea creanței din evidența curentă și trecerea ei într-o evidență separată pe baza procesului-verbal de insolvabilitate. În cazul debitorilor prevăzuți (...) executarea silită se întrerupe. Organul fiscal are obligația ca cel puțin o dată pe an să efectueze o investigație asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silită. În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare silită iau măsurile necesare de trecere din evidența separată în evidența curentă și de executare silită”, mai este precizat în actul normativ.