În 2018, CCR a venit cu o decizie prin care a spus că soluția legislativă din art. 155 alin. (1) din Codul penal care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză” este neconstituțională, „întrucât este neclară, imprevizibilă, incoerentă și lipsită de previzibilitate, de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite”.
Între timp, adică până în 2022, legiuitorul nu a intervenit pe textul legislativ pentru modificare, considerându-se că decizia din 2018 a Curții nu ar fi avut efectul inaplicării totale a prevederii respective. Doar că, în primăvara lui 2022, CCR a explicat efectele deciziei din 2018 și a spus, negru pe alb, că art. 155 alin. (1) devenise astfel inaplicabil și că, dat fiind că în patru ani legiuitorul n-a făcut nimic ca să remedieze textul de lege, în tot acel timp n-a mai putut să opereze nicio întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Practic, niciun act de procedură nu mai ducea la întreruperea cursului prescripției (n.a.: întreruperea presupune curgerea unui nou termen de prescripție, în timp ce suspendarea presupune reluarea termenului după ce cauza de suspendare a încetat).
În consecință, nu doar că prescripția a fost invocată de către numeroși inculpați, care au scăpat astfel de procesele penale, dar au început să apară și solicitări din partea unor persoane condamnate definitiv în sensul contestării condamnărilor pe fondul împlinirii termenelor de prescripție. Persoanele condamnate susțin că lipsa a unor cauze de întrerupere ar constitui o lege penală mai favorabilă, a cărei aplicare retroactivă o solicită pentru a exclude caracterul întreruptiv al unor acte de procedură îndeplinite înainte de anul 2018.
Într-o atare situație se regăsea și Curtea de Apel Brașov când i-a trimis CJUE câteva întrebări preliminare - practic, judecătorii de la C.A. Brașov au considerat că dacă aplică această interpretare nesocotesc prevederile dreptului Uniunii. Mai exact, exonerarea persoanelor condamnate, precum și a unui număr considerabil de alte persoane de răspunderea lor penală pentru infracțiuni de fraudă fiscală ar însemna să se aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii. Dacă acordă întâietate intereselor Uniunii însă, judecătorii riscă să fie sancționați disciplinar din cauză că nu țin cont de deciziile CCR.
România, vinovată de încălcarea dreptului UE în toți acești ani?
Decizia CCR din 2022 a provocat indignare publică - nu neapărat pentru ce puncta, ci pentru pasivitatea legiuitorului, în special a Ministerului Justiției, timp de atâția ani. Ca atare, a fost ușor de concluzionat pentru oricine că la mijloc n-ar fi fost vorba doar de o neștiință sau o scăpare, ci de un act deliberat.
Doar că această situație de fapt contravine intereselor financiare ale Uniunii - dacă discutăm despre fapte prin care au fost atinse interesele financiare ale UE, atunci statele membre trebuie să facă tot posibilul să sancționeze acele fapte, or România nu a făcut asta. Mai mult, spune CJUE, riscul sistemic de impunitate este cu atât mai mare cu cât s-ar aplica retroactiv, în virtutea principiului legii penale mai favorabile:
„Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective. Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude. Or, soluțiile jurisprudențiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile în discuție care nu este compatibil cu cerințele dreptului Uniunii. Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior)”.
Ce ar trebui să facă instanțele?
La prima întrebare adresată de C.A.Brașov, CJUE a răspuns că instanțele nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
„Curtea consideră că, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a acestor drepturi, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii”, scrie CJUE.
În schimb, spune Curtea, instanțele sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. Cu alte cuvinte, nu ar trebui desconsiderate efectele produse de acte de procedură de dinainte de 25 iunie 2018.
„Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct”, mai spune CJUE.
„În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului particular. În consecință, această instanță nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudența Curții, înlăturând la nevoie o jurisprudență națională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacități a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului național nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinar”, explică Curtea. Întreaga decizie poate fi consultată aici.
Comentarii articol (2)