Schimbare binevenită a practicii judiciare în materia procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată

Articol scris de Mădălina Scurtu, Partner, Civil and Administrative Disputes – Nowium Legal.

Depunerea unei cereri de chemare în judecată

Indiferent de obiectul concret al unei pretenții deduse judecății de către o instanță de judecată, documentul prin care persoana fizică sau juridică ce solicită oricărei alte persoane fizice sau juridice să dea, să facă sau să nu facă ceva poartă denumirea de cerere de chemare în judecată. În materii special reglementate, aceasta va purta denumiri specifice, precum plângere contravențională sau contestație la executare, însă, în esență, documentul procedural în sine rămâne o cerere de chemare în judecată.

Ce presupune depunerea unei cereri de judecată conforme

De aceea, art. 200 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că, odată depusă o cerere de chemare în judecată, la instanța judecătorească apreciată de reclamant ca fiind competentă, completul de judecată căruia i se repartizează în mod aleatoriu cauza va verifica dacă cererea respectă anumite condiții reglementate legal.

Printre acestea, textul art. 200 trimite expres la prevederile art. 194 din Codul de procedură civilă, care reglementează ceea ce trebuie să conțină orice cerere de chemare în judecată. Litera b) a articolului 194 menționează că dovada calității de reprezentant, în forma reglementată de art. 151, va fi atașată cererii de chemare în judecată.

Distinct de această succesiune ”neinspirată” a unor norme de trimitere, textul art. 151 dispune:

Modalitatea de interpretare practică a normelor legale incidente

În practică, instanțele de judecată au interpretat extrem de restrictiv acest text, apreciind că orice lipsă de conformitate din partea reclamantului impune concluzia că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile legale, sancțiunea fiind cea prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv anularea cererii de chemare în judecată.

În ipoteza unei cereri care trebuie efectuată exclusiv înăuntrul unui anumit termen, cum sunt, spre exemplu, contestația la executare sau plângerea contravențională, anularea cererii de chemare în judecată are semnificația imposibilității depunerii unei noi cereri, întrucât, la momentul la care intervine această sancțiune, termenul legal anterior menționat s-a împlinit deja. Or, apare evident că, în asemenea situații, sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată este extrem de ”aspră”.

Într-o atare situație, există un singur remediu, prevăzut de art. 200 alin. (5), respectiv formularea unei cereri de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii. Odată admisă cererea de reexaminare, încheierea de anulare urmează a fi desființată, dosarul se va trimite la completul inițial învestit și va parcurge în continuare procedura legală. Dacă cererea de reexaminare este respinsă, reclamantul nu mai are nicio modalitate legală de a repune în discuție cererea inițială, în situațiile în care cererea inițială trebuia făcută într-un anumit termen.

Analiza modalității practice de interpretare a textelor legale incidente, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale a României

În legătură cu modalitatea de interpretare a acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia 42/2023) a reținut că ”instanța de judecată este datoare – astfel cum s-a stipulat din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul Hotărârii Curții Europene a Dreptului Omului din 31 ianuarie 2017 pronunțate în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunc și alții împotriva Turciei – ca, în aplicarea normelor de procedură, să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurii, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului.

67. Astfel, instanța de contencios european a arătat în jurisprudența sa în domeniu că, într-adevăr, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Însă restricțiile aplicate (în rândul cărora se înscrie și cerința procedurală a semnării cererilor) trebuie să fie conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și vor fi astfel doar dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Pe cale de consecință, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea în acest sens decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza nr. 66.268/13 Lefter împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006 din Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, Hotărârea din cauza Hasan Tunc și alții împotriva Turciei menționată sau Hotărârea din 05.04.2018 din Cauza nr. 40.160/12 Zubac împotriva Croației)”.

Ce înseamnă exact ”mod prea rigid” este la latitudinea fiecărei instanțe în parte să analizeze și să decidă. Însă, în mod obligatoriu, astfel cum a fost indicat în jurisprudența instanței europene, o atare analiză va trebui efectuată în raport de situația particulară a fiecărei cauze în parte.

În egală măsură, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat (prin Decizia 31/2014, Decizia 97/2014, Decizia 410/2014, Decizia 372/2015) în sensul că procedura reglementată de prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă are ”drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 Cod procedură civilă”. Curtea a reținut că scopul reglementării art. 200 din Codul de procedură civilă este ”de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare”.

Instanța de contencios constituțional a reținut inclusiv că ”procedura regularizării cererii introductive se întemeiază și pe soluția de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căruia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea”.

Rezultă, așadar, că, în lumina principiilor enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și transpuse prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale:

• de esența procedurii de regularizare este o anumită disciplină a reclamantului, în sensul de a da dovadă de seriozitate și stăruință în demersul său judiciar;
• reglementarea are în vedere inclusiv protecția pârâtului, care, pentru a putea să își pregătească corespunzător apărarea, trebuie să cunoască clar pretențiile, precum și mijloacele de probă ale reclamantului;
• acest formalism trebuie analizat și aplicat atent, în raport de circumstanțele fiecărei cauze în parte, pentru a nu deturna procedura de la finalitatea sa și de a o transforma într-un impediment de acces la însuși actul de justiție.

Din modalitatea în care atât instanța europeană, cât și instanțele naționale au circumstanțiat atât sfera de aplicare a textului art. 200 din Codul de procedură civilă, cât și a articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale -- Dreptul la un proces echitabil --, ar rezulta că interpretarea textului art. 200 din Codul de procedură civilă trebuie să asigure: pe de o parte, exigențele solicitate reclamantului (cel care învestește instanța de judecată cu o cerere), respectiv seriozitate și stăruință în demersul judiciar inițiat, și, pe de altă parte, necesitatea ca, prin respectarea exigențelor anterior menționate, să nu se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și liberului acces la justiție.

Transpunerea la nivelul practicii judiciare a celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională a României

O aplicare a acestei modalități practice de interpretare a normei legale sus citate apare tot mai des în practica judiciară națională. Spre exemplu, într-o cauză, instanța a decis că ”Anularea cererii nu intervine în mod automat, pentru orice lipsuri formale ale cererii de chemare în judecată. Fiind o sancțiune de natură să îngrădească, fie și temporar, accesul reclamantului la justiție, care este o componentă a dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 din Constituție și art. 6 par. 1 din CEDO) această sancțiune trebuie să fie proporțională cu motivele care o justifică. Ideea de proporționalitate între ingerința într-un drept fundamental și motivul de interes public care o justifică trebuie să devină una firească, de natură a orienta interpretarea și aplicarea cotidiană a normelor procesuale.

Așadar, nu orice viciu formal, ci un viciu de anumită gravitate ar trebui să atragă anularea cererii. Dincolo de acest aspect, se impune abordarea unei interpretări sistematice și teleologice a dispozițiilor art. 200 NCPC. Aceste dispoziții nu pot fi absolutizate și detașate din contextul principiilor fundamentale ale procesului civil și ale celorlalte prevederi din Noul Cod de procedură civilă. Este absolut necesar ca instanța să aibă în vedere scopul urmărit de legiuitor la edictarea dispoziției legale, pentru a se aplica textul legal de așa manieră încât să răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă și de rigidă care nu ține seama de intenția reală a legiuitorului. Astfel, instanța apreciază că miza litigiului pentru părți și necesitatea soluționării grabnice ar trebui să primeze față de necesitatea complinirii unor lipsuri mai puțin formale, care nu sunt de natură a afecta -- cel puțin nu în mod iminent, nemijlocit -- buna desfășurare a judecății și finalitatea procedurii prealabile scrise”.

Astfel, se observă că instanțele de judecată aplică tot mai des principiul proporționalității între scopul legii -- rațiunea pentru care a fost edictată o normă juridică -- și dreptul la un proces echitabil, sancționând vicii cu caracter grav, iar nu eminamente formal.