Activitate radujura

Buna seara,

Speta: Avem doua terenuri invecinate, aflate fiecare in proprietate privata. La cladirea situata pe unul din cele doua terenuri se efectueaza lucrari de reparatii de o forma specializata, angajata de proprietarul respectiv. In timpul lucrarilor se produce un incendiu la cladire. O expertiza tehnica nu a putut stabili cauza exacta a incendiului sau cui anume apartine culpa. Tot ce se poate stabili este ca lucrarile efectuate au produs intr-o forma sau alta incendiul. In urma incendiului sunt cauzate daune la bunuri aflate pe celalalt teren, apartinand celuilat proprietar. Intrebarea se refera la raspunderea primului (doar a lui) proprietar fata de al doilea pentru pagubele produse. O raspundere pentru fapta proprie nu este data datorita lipsei culpei, nici cea a comitentului pentru prepusi (nu exista directie sau control) si nici cea a proprietarului edificului. In conditiile in care elementele constitutive ale acestor dispozitii nu sunt indeplinite (acest lucru e cert in speta, nu trebuie discutat), exista o alta dispozitie sau eventual un institut care sa permita recuperarea pagubelor produse chiar in lipsa unei culpe? Un altfel de institut a fost recunoscut de jurisprudenta germana si as dori sa stiu daca exista ceva asemanator si in dreptul roman.

Multumesc

Dumeavoastra vorbiti de o recunoastere a pretentiilor reclamantului. Eu ma refeream la situatia in care, in cursul dezbaterilor, paratul plateste efectiv suma datorata fara a recunoaste datoria (transfer de bani). Un alt exemplu poate fi stingerea datoriei ca urmare a unei compensatii sau depunerea unei declaratii in sensul dorit de reclamant. In acest caz, instanta nu il va mai putea obliga pe parat la plata datoriei sau la o anumita actiune, pentru ca datoria nu mai exista, respectiv actiunea a fost efectuata, ci va decide numai asupra cheltuielilor de judecata. In dreptul german reclamantul e obligat sa reactioneze intr-o asemenea situatie pentru ca cererea lui sa nu fie respinsa drept nefondata si, prin urmare, sa trebuiasca sa plateasca cheltuielile de judecata. El va solicita incheierea procesului. Aceasta are loc automat daca paratul consimte, iar daca nu, in urma unei hotarari judecatoresti prin care se constata ca cererea, initial fondata, a devenit in urma unui anumit eveniment nefondata. ma gandeam ca exista si in dreptul roman o asemenea situatie.

Cazul se refera la situatia in care cererea de chemare in judecata a fost deja comunicata paratului. Se schimba ceva daca s-a inceput deja dezbaterea asupra fondului?

Care este mecanismul care ii permite reclamantului intr-un proces civil sa evite suportarea cheltuielilor de judecata, pentru motivul ca cererea sa va fi respinsa drept nefondata deoarece, de exemplu, paratul a platit datoria in timpul judecatii? In dreptul german, institutul se numeste Erledigung. In aceasta situatie, instanta va decide numai asupra cheltuielilor de judecata, analizand sumar situatia de fapt si de drept existenta in momentul in care cererea, initial admisibila si fondata, a devenit inadmisibila sau nefondata (de exemplu prin plata sumei reclamate). Altfel spus: care ar fi fost rezultatul procesului in cazul in care ar fi continuat?

Scuze pentru greseala, ma refeream la Codul de procedura civila.

O mica speta privind competenta teritoriala. Potrivit Art. 10 nr. 8 C.p.p., in afara de instanta domiciliului paratului mai e competenta „in cererile ce izvorasc dintr-un fapt ilicit, instanta in circumscriptia careia s-a savarsit acel fapt“.

Sa presupunem ca cineva ar dori sa dea in judecata in Romania un ziar din U.S.A. si sa solicite de la acesta daune-interese pentru prejudicii cauzate in urma publicarii unui articol in editia online a acestui ziar. Acest lucru ar fi posibil numai daca instantele romanesti ar fi competente teritorial (international). Altfel spus, ar trebui aratat ca fapta ilicita s-a savarsit in Romania. In cazul editiei tiparite, stabilirea locului de savarsire ar fi cu siguranta mai „palpabila“.

Prolema a fost analizata printre altele si de instanta suprema din Germania (BGH). Normele sunt asemanatoare. Instanta trece pentru inceput 4 posibile criterii in revista si se opreste in final asupra primului dintre ele, respingandu-le pe celelalte.
1. Continutul articolului dovedeste o legatura concreta cu teritoriul national, in sensul ca un conflict de interese concret a aparut pe teritoriul national; acest lucru este dat atunci cand posibilitatea de a lua cunostinta de continutul articolului e mult mai mare decat in cazul simplei accesibilitati a acestuia (reclamantul va trebui sa faca dovada acestor elemente de fapt)
2. simpla posibilitate de accesare a continutului
3. locul in care, potrivit destinatiei sale, fapta prejudiciabila s-a produs sau risca sa se produca
4. numarul de accesari („Tribunal de grande instance de Paris“)

Ar fi interesant daca cineva cunoaste o speta asemanatoare judecata de instantele romanesti.

[ link extern ]

M-am plimbat zilele trecute printr-o zona plina de constructii noi care, in opinia mea, nu respectau o serie de norme de siguranta (printre altele constructia acoperisului care permite ca zapada si turturii acumulati sa cada in gol de la inaltimi de ca. 15-20 m) si ma intrebam daca avem nevoie de victime umane pentru a lua niste masuri sau a impiedica tipuri de constructii care pun in pericol vietile oamenilor. Pentru cazuri similare s-a retinut in jurisprudenta germana pe langa o raspundere civila delictuala, dupa imprejurari, si infractiunea de omor din culpa prin omisiune in sarcina persoanei (constructor, proprietar) care trebuia sa ia masurile de siguranta de natura sa previna astfel de evenimente, dar nu a facut-o. Sunt curios cum vor reactiona instantele romanesti.

Speta supusa discutiei (extrasa dintr-o sentinta penala a Curtii de Apel) aduce in discutie, printre altele, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu in cadrul raspunderii civile delictuale. S-a retinut ca un notar a falsificat o incheiere de autentificare (potrivit instantei art. 289 C. pen.) care a permis ca un apartament apartinand partii vatamate sa fie vandut fara vointa acesteia. In urma vanzarii apartamentului si ocuparii sale de noii proprietari, au disparut din apartament anumite bunuri. Aceste bunuri fac obiectul unei actiunii civile din cadrul procesului penal. Instanta a retinut ca intre falsul savarsit care a facut posibila vanzarea apartamentului si disparitia anumitor bunuri in urma ocuparii apartamentului de noii proprietari nu exista un raport de cauzalitate. Desi aceste concluzii nu sunt justificate in vreun fel, mi se pare ca instanta a retinut mai mult sau mai putin doar cauza imediat anterioara producerii prejudiciului, cea directa, lasand la o parte celelalte conditii care au favorizat producerea cauzei directe. O astfel de concluzie ar reprezenta, dupa imprejurari, o respingere a sistemului cauzalitatii adecvate sau al celui privind unitatea indivizibila intre cauza si conditii. Fara a incerca sa critic aceasta concluzie, constat ca, in lipsa unei argumentatii, nu se poate trage nicio concluzie privind ratiunile care au stat la baza acestei decizii. Exista o tendinta in jurisprudenta in directia unui anumit sistem privind raportul de cauzalitate?

Incerc sa reformulez intrebarea. Nu este necesar in cazul infractiunilor din culpa ca intre culpa (reprezentata aici de nivelul de alcoolemie) si rezultatul final (moartea pietonului) sa existe o legatura de cauzalitate? Nu este necesar ca tocmai pericolul pe care conducerea in stare de ebrietate il produce sa se regaseasca in rezultatul final? Rezultatele celor doua teorii sunt diferite pentru ca ele aplica principiul "in dubio pro reo" in locuri diferite: prima in ceea ce priveste raportul cauzal intre culpa si rezultat (si aici expertiza ne spune ca si un conducator cu alcoolemie zero ar fi cauzat foarte probabil accidentul) si a doua in ceea ce priveste creserea riscului producerii unui accident (si aici e clar ca riscul a fost amplificat si de aceea nu opereaza acest principiu). A doua teorie e mai usor de aplicat in practica dar creeaza o oarecare confuzie intre infractiunile de rezultat si cele de pericol. Din punctul meu de vedere, este o "lupta" intre argumente si ratiuni juridice care stau la baza unei norme. Nu cred ca putem in orice conditii retine o infractiune din culpa (de rezultat) doar pentru ca faptuitorul a avut un comportant inadecvat, sanctionat de alte norme penale.

Speta abstracta: un conducator auto a carui alcoolemie depasea limita legala, dar care circula cu viteza regulamentara, a incercat sa evite o persoana aparuta in mod surprinzator pe directia sa de mers, iar in urma manevrei a ranit mortal un pieton care se deplasa regulamentar pe trotuar. In urma expertizei efectuate, s-a constatat ca accidentul ar fi fost provocat (foarte) probabil si de un conducator auto cu alcoolemie 0, dar ca alcoolemia a redus in mod substantial capacitatea de reactie a soferului. Ma intereseaza un singur aspect, prezumand corectitudinea celor constatate: stabilirea culpei. Mie imi sunt cunoscute doua teorii. Prima "elimina" elementul de culpa relevant (alcoolemie peste limita legala) si se intreaba daca si in aceste conditii s-ar fi petrecut accidentul. Exista in acest sens dubii (ca in cazul de fata), atunci isi gaseste aplicarea in favoarea conducatorului auto principiul in dubio pro reo. A doua teorie intreaba daca alcoolemia a cauzat o crestere a riscului producerii accidentului, raspunsul fiind afirmativ atunci cand capacitatea de reactie a fost diminuata ca urmare a consumului de alcool. In dubio pro reo se aplica potrivit acestei teorii numai atunci cand exista dubii in acest sens (al cresterii riscului). A doua teorie ajunge astfel mult mai repede la concluzia ca autorul a savarsit fapta din culpa. Ea este criticata printre altele, pe motiv ca ar transforma infractiunile de rezultat in infractiuni de pericol. Cunoasteti alte incercari (teorii) de abordare a acestei probleme, eventual sentinte judecatoresti? Va multumesc pentru raspunsuri la subiect.