Sunt în aceeași situație cu dv. Numai că bolnavul psihic cu care conviețuiesc de 34 de ani este fiul meu. El a fost mereu ,de la naștere ,un caz grav ,irecuperabil și a rămas până în prezent la stadiul psihic și emoțional al unui copil de 3 ani. Pe parcursul anilor a produs multe pagube ,în sensul că a distrus multe lucruri mai mult sau mai puțin costisitoare. Cu toate acestea ,nu am fost în stare niciodată să-l instituționalizez , cunoscând foarte bine condițiile inumane din astfel de centre în România . Nu știu acum dacă aș fi făcut-o , dacă aș mai fi dus vreodată o viață liniștită stiindu-l acolo ,cert este că oricum ,de liniște nu am avut parte , iar acum , după ce odată cu vârsta ,a început să devină agresiv fără motiv , când , tocând o ceapă la masă și fără să îl observ , își înfige mâna în urechea mea și trage cât poate , până la sânge ,nu știu ce aș putea face...ce se va alege de el când eu nu voi mai fi...
unika01 a scris:
Un bolnav psihic distruge psihic familia in care locuieste. Daca dv, considerati ca psihiatria e vrajitorie, conditiile din spitale jalnice, legislatia pulbere, etc, nu va contrazic. Intreb doar: este uman ca in numele moralei, umanitatii, religiei, iubirii, datoriei, etc, sa provocam caderea in dezechilibru a celor sanatosi? Locuiesc cu un bolnav psihic. Oamenii ma ocolesc, nu pot profesa, nu mai am idealuri, nu pot citi, nu am liniste, nu am refugiu, imi vine sa las tot si sa fug, sa-mi schimb identitatea, pentru ca bolnavul psihic sa nu ma mai poata gasi, sa nu-l mai aduca la mine. Ma pierd, cad. Am trecut de faza ori eu ori el, pentru ca nu vreau sa ajung in penitenciar. Imi doresc moartea. Vorbesc ca un bolnav psihic, nu-i asa, domnilor umanisti? Asa e, numai ca viata mea a fost frumoasa si implinita. Radeam, traiam, cream, visam, iubeam. Pana ce a aparut in casa mea bolnavul. Voi plati poate cu viata compasiunea, intelegerea, credinta, speranta, umanismul.
Doamna draga, cantariti bine cat si pana unde puteti duce si alegeti o viata sanatoasa.