Identitatea fluidă a lui Cioran de Gabriel Onţeluş
Cartea lui Ion Vartic, intitulată Cioran naiv şi sentimental şi publicată la sfârşitul anului trecut de editura clujeană Biblioteca Apostrof, reprezintă încununarea firească a unui efort de peste un deceniu, menit să valorifice şi să facă accesibile cititorilor români aspecte inedite ale vieţii şi operei răşinăreanului clasicizat în Paris. Trebuie amintit, în acest context, excepţionalul volum 12 scrisori de pe culmile disperării, apărut în 1995, la aceeaşi editură şi relevând un "Cioran înainte de Cioran", care spulberă definitiv iluzia unora de a-l disocia irevocabil pe trăitorul în România de auto-exilatul parizian.
Oferta interpretativă constă într-o suită de 20 de eseuri, ordonate cu tâlc, propunând inspirate aproximări ale identităţii cioraniene, paradigmatică pentru modernitatea crepusculară. Autorul dovedeşte specială subtilitate analogică, graţie căreia compune un portret nuanţat, în care cel vizat credem că s-ar fi recunoscut. Apelul paratextual la celebra dihotomie schilleriană este convingător, întrucât surprinde întocmai caracterul esenţial contradictoriu al biografiei şi creaţiei celui care a alcătuit Silogismele amărăciunii. Flashurile hermeneutice, întemeiate pe o discreţie livrescă, dezvăluie atractive ipoteze de cuprindere scripturală a unei personalităţi care fascinează şi contrariază deopotrivă. Actualitatea românească şi universală a lui Cioran nu este una facilă, întâmplătoare, ci profundă şi revelatoare pentru nihilismul faustic al umanităţii contemporane. Percepând gratuitatea pur estetică a figurii lui Euphorion, ca sinteză utopică a elenităţii contemplative şi a europenităţii pragmatice, Ion Vartic punctează corect: "Pentru că, de fapt, singura Europă reală, vie, e aceea faustică" (p. 46).
Dimensiunea "evreiască" a fiinţării sale în lume, intuită de Cioran, este confirmată şi întărită de comentator, atât generic, prin dezrădăcinarea ontică, precum şi particular, prin ipostaza vetero-testamentară a lui Iov ori aceea modernă a lui Kafka. Preferinţa cioraniană pentru fenomenul ratării şi ilustrările sale antologice, cunoscute în tinereţea românească, este inteligent analizată din perspectiva disjuncţiei dintre "a avea" (o operă, o specializare) şi "a fi" (pur şi simplu). Avem de-a face cu atracţia sentimentală, în accepţie schilleriană, faţă de naivitatea aurorală a insului, a culturii. Cel realizat râvneşte, nostalgic şi compensator, la acela pururi virtual, aflat într-o potenţialitate inocentă.
Aproape o jumătate a cărţii este centrată pe comentarea unei probleme care - dată fiind sensibilitatea cu totul specială pentru evoluţia post-decembristă a României - a înveninat relaţiile dintre intelectuali, reiterându-se grotesc disputa constantă a modernităţii noastre. Este vorba, bineînţeles, de carenţele dificil surmontabile ale identităţii româneşti, confruntată fatal cu plasarea pe o orbită occidentală. Eseurile "Prusia" de la graniţa Kakaniei, Complexul lui Fiesco, "Don Quijote" şi "Mioriţa", mituri ale vinovăţiei, Peer Gynt şi înţeleptul laş, "Cum poţi să fii român?" pledează, fără echivoc, în sensul criticii acerbe pe care Cioran o face, în Schimbarea la faţă a României, etniei noastre "păcătoase". Chiar dacă în volumul publicat de noi la Editura Junimea din Iaşi, anul trecut şi intitulat Emil Cioran, un exeget liric al Căderii enunţam, în legătură cu această problemă, un punct de vedere sensibil diferit de acela exprimat în cartea lui Ion Vartic, recunoaştem totuşi justeţea celor mai multe dintre observaţiile critice făcute de acesta. Astfel, spusa cronicarului Miron Costin în privinţa înţelepciunii resemnării noastre faţă de etern româneştile "cumplite vremi de acmu" este corect deconstruită, prin invocarea mediocrităţii (p. 181). Verosimilă apare şi amprenta pre-cioraniană detectată în Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu (p. 192). Singura rezervă formulabilă aici ar fi aceea a exactei contextualizări a crizei identităţii româneşti sesizată şi de autorul clujean. În vreme ce Ion Vartic consideră că această criză ar constitui o permanenţă a evoluţiei noastre istorice (p. 218), noi credem că ea trebuie circumscrisă cu precădere ultimelor două secole, adică perioadei moderne sau, cel mult, asociată şi procesului de feudalizare a statelor medievale româneşti. Cât despre fenomenul obştii săteşti, întrebăm, evident retoric, cum ar putea să ilustreze o asemenea criză identitară? În altă ordine de idei, după aproximativ 450 de ani de amoral "paşalâc" turcesc şi alţi 45 de ani de imorală "gubernie" sovietică, probabila şi umorala "kakanie" occidentală este mai onorantă? Suntem de acord că "românitatea funcţionează la el /Cioran/ şi ca un revelator care face să apară mai pregnant negativul şi golul general-umanului (p. 230), însă ipostaza faustică, definitorie, cum am văzut, pentru european, nu este tot una nihilistă? Între "neantul valah" şi neantul generat de iluzia occidentală, diferenţa nu ni se pare de substanţă, ci doar de grad sau nivel.
Dar cea mai captivantă ipoteză de lectură propusă ni se pare aceea privind o "reverie a preexistenţei umane, stagnantă într-un stadiu oceanic" (p. 318), ale cărei semne scripturale s-ar afla în întreaga operă cioraniană. Mişcarea ondulatorie descrisă de gândirea sa presupune, într-adevăr, o constantă tendinţă regresivă, care ajunge, "firesc", până la "inconvenientul de a te fi născut" ori de a fi căzut din "paradisul intrauterin" (p. 320). Coroborând acest veritabil "mit personal" al său cu reveria analogă a unui spaţiu închis, concretizată de autori precum Dostoievski, Rozanov, Kafka, Proust, Alecsandri, I. L. Caragiale, M. Bulgakov sau L. Ciocârlie, Ion Vartic reuşeşte să contureze imaginea unui autentic temei psihanalitic al scrierilor acestora, perfect compatibil atât cu compensarea spirituală faţă de trecerea ireversibilă a timpului, cât şi cu regretul şi/sau resemnarea faţă de pierderea cvasi-ireparabilă a inocenţei copilăriei. Într-o astfel de perspectivă, apare ca îndreptăţită invocarea "rupturii" ca leit-motiv al vieţii şi operei cioraniene (p. 393). Recunoaştem că această interpretare este mai adecvată decât aceea propusă de noi, şi anume mitul Căderii, căci aceasta din urmă orientează lectura într-o direcţie strict teologică. Or, cum bine se ştie, pentru Cioran, Dumnezeu este doar un partener al propriei singurătăţi, scriitura sa ilustrând ceea ce noi am numit monolog confesiv-reflexiv, exemplar în contextul nihilismului antropocentric al modernităţii.
"Ruptura" ca "metaforă obsedantă" a eu-lui său biografic, dar şi al celui artistic, este conformă, apoi, unui alt fenomen psiho-spiritual universal, acela al "urii de sine". Demonstrându-şi înrudirea profundă cu moralismul clasic, Cioran reiterează, astfel, un topos al culturii şi civilizaţiei; ne gândim la crizele de identitate, dintre care cele religioasă, etnică şi lingvistică sunt inconfundabile în cazul său. Întrucât "cel care scrie rămâne, pentru totdeauna, legat cu un cordon ombilical de casă" (p. 377), iar pe de altă parte, logos-ul lui aparţine unui "apatrid metafizic", "ruptura" devine nu doar cheia unei personalităţi sfâşiate de contradicţii, aşa cum, de altfel, suntem noi toţi, ci o stranie certitudine a vieţuirii omeneşti. Procesul (auto)-cathartic declanşat cu fiecare creaţie/receptare a(le) unui mesaj scriptural apare cu atât mai important, cu cât aiuritoarea mercantilizare a spaţiului cultural tinde să sugrume, invariabil, dimensiunea aurorală a existenţei. Tâlcul reconfortant al cărţii lui Ion Vartic constă tocmai în entuziasmul "naiv şi sentimental" pe care lectura operei cioraniene îl provoacă autorului şi, prin mediere intelectuală, ni-l transmite şi nouă, cititorilor săi.
[ link extern ] 
avocatnet.ro explicăm legislația
elena138, utilizator
rosu gheorghe 
justitiarul3 
Valeriu TUDOR