“Uneori adevarul iese la suprafata fara sa fie cautat” (Menandros)
Foarte multi oameni scriu si/sau vorbesc despre adevar… Unii spun: “adevarul elibereaza”; altii, din contra: “adevarul nu elibereaza”… Dar toti mintim – mai mult sau mai putin…
Minciunile sunt de mai multe “tipuri” - vorbeste lumea: ocazionale, din necesitate, compensatorii, prin omisiune, mitomanie… Pana la urma toate “tipurile” sunt scuzabile… Oare?
De fapt, minciunile sunt de doua feluri: cele care au fost descoperite si cele care nu… :)
Unii afirma ca mint pentru a proteja… sensibilitatea celuilalt / celorlalti… Nu se mint, oare, in acest fel si pe ei?
Altii mint pentru a obtine ceva… Altii ascund adevarul doar pentru a nu spune… ceea ce (cred ei) nu le place altora sa auda sau ceea ce nu vor sa stie si altii… Iar altii mint pentru ca numai astfel pot fi “interesanti” in ochii celorlalti…
Oricare “tip” de minciuna, insa, cred ca “aduce dupa ea” un sir luuung de alte minciuni…
Cum sa raspunzi “M-am cam plictisit” (daca asa a fost) - unei persoane care te intreaba “Te-ai simtit bine in compania mea?” Adevarul este ca cine pune o intrebare trebuie sa isi asume rapsunsul… Dar si cel care raspunde…
Daca te-ai plictisit si spui ca te-ai simtit bine risti sa fii, din nou, invitat – si in acest caz e posibil sa inceapa un sir de minciuni…
O lume fara minciuna nu poate exista - e o certitudine. Ma intreb, insa, cum ar fi daca nu as spune nici cea ma mica minciuna… Banuiesc ca as fi… “excomunicata”.
V-ati imaginat vreodata in postura de a spune adevarul si numai adevarul, in orice situatie?