irinaradulescu a scris:
Ajutor!
Am nevoie de urmatoarele subiecte actualizate la procedura civla, daca le aveti:)
Executarea silită directă.
Executarea silită indirectă – imobiliară.
Executarea silită indirectă – mobiliară.
Executarea silită indirectă – prin poprire.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Contestaţia la executarea silită – competenţa şi efectele hotărârii.
Obiectul executării silite.
Deci cam toate subiectele pe executare.
Mail: irinaradulescu5@yahoo.com
Multumesc anticipat!Si spor la treaba!
Executarea silită directă a mai fost postata pe acest topic.
Obiectul executării silite
Pe calea executării silite, creditorul urmăritor caută să-şi satisfacă pretenţiile constatate prin titlul executoriu a cărui executare este îndreptăţit să o ceară.
Din punctul de vedere al dreptului material, satisfacerea pretenţiilor creditorului este identificată cu obiectul raporturilor juridice încălcate sau nerecunoscute. Astfel, din acest punct de vedere, obiect al executării poate fi obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva.
Din punctul de vedere al dreptului procesual, prin obiect al executării se înţelege bunurile şi veniturile debitorului asupra cărora se poate purta executarea, într-un cuvânt, tot ceea ce poate fi supus urmăririi .
Principiul general în materie este acela că întreaga avere a debitorului urmărit formează gajul creditorilor săi (art.1718 c.civ.). În temeiul acestui principiu, toate bunurile debitorului sunt susceptibile de a forma obiectul executării silite, afară de excepţiile prevăzute de lege.
De aici rezultă că există două categorii de bunuri:
a) bunuri supuse executării silite;
b) bunuri exceptate de la urmărirea silită.
a) bunuri supuse executării silite
Potrivit dispoziţiilor legale distingem, sub raportul posibilităţii de a fi urmărite două categorii de bunuri, respectiv de venituri, şi anume : bunuri urmăribile condiţionat şi bunuri urmăribile numai în parte .
Prima categorie o formează bunurile şi veniturile care se pot urmări numai condiţionat de existenţa a două împrejurări, şi anume :
- ca debitorul să nu aibă alte bunuri sau venituri urmăribile;
- creanţa urmărită să decurgă din pensii de întreţinere, chirii sau alte creanţe privilegiate asupra bunurilor mobile . Aceste bunuri sunt următoarele :
- bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor;
- dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei;
- salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
a) până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii;
b) până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
c) dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
d) veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.
e) ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.
- bunurile comune ale soţilor. Aceste bunuri pot fi urmăribile, potrivit art.32 c.fam., numai pentru cheltuieli făcute cu administrarea bunurilor comune, obligaţii contractate de ambii soţi, etc.
A doua categorie o formează bunurile şi veniturile care nu pot fi urmărite decât în parte, şi anume Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel, care pot fi urmărite în limita a ½ din cuantumul acestora (art.409 alin.4 şi 5 C.proc.civ.).
Executarea silită nu poate purta, desigur, în principiu decât asupra bunurilor existente în patrimoniul debitorului urmărit. Cu alte cuvinte, creditorii nu pot urmări decât bunurile aparţinând debitorului lor, iar nu şi bunurile privitor la care el are o simplă detenţie (cu titlul precar) .
Totuşi există excepţii de la cerinţa ca bunurile urmărite să aparţină debitorului şi anume :
- imobilele ipotecate şi transmise de creditor în proprietatea unui terţ. În acest sens, art.1790 C.civ. dispune că „creditorii care au privilegiul sau ipoteca înscrisă asupra unui imobil îl urmăresc în orice mâna ar trece”, iar art.1791 C.civ. prevede că „dacă persoana a treia, care deţine imobilul, nu îndeplineşte formalităţile mai jos stabilite pentru a purga proprietatea sa, ea rămâne îndatorată prin singurul efect al inscripţiilor, în calitatea sa de detentor a imobilului, la toate datoriile ipotecare, şi se bucură de toţi termenii de plată ce ii avea şi debitorul primitiv”.
- privilegiul statului la creanţele bugetare. Acest privilegiu este consacrat de art.1725 C.civ. şi se numără printre privilegiile generale asupra tuturor bunurilor, mobile sau imobile. El trebuie aplicat ţinând seama de prevederile Codului de procedură fiscală care în art.167 alin.1 care prevede că „Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate, în condiţiile prevăzute la art.137 alin. (7), la distribuirea sumei rezultate din vânzarea faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv”. Aceeaşi ordine de preferinţă este consacrată şi de art.563 lit.d şi e C.proc.civ.
b) bunurile exceptate de la urmărirea silită
Datorită regimului diferit ce-l au, categoria acestor bunuri cuprinde :
1. bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice
2. bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor juridice
b.1. bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice
În categoria acestor bunuri intră:
- bunuri exceptate de la urmărirea silită ca inalienabile, şi anume :
- dreptul de uz şi cel de abitaţie;
- bunuri supuse unei inalienabilităţi – şi deci unei insesizabilităţi – cu caracter temporar, care includ : bunurile cumpărate cu plata în rate; locuinţele construite sau cumpărate pe bază de credite. În situaţia acestor bunuri, creditorii nu pot urmări aceste bunuri înainte de a se fi plătit integral preţul acestora .
- bunuri care deşi alienabile, sunt exceptate de la urmărirea silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite, şi anume:
- bunurile neurmăribile în temeiul legii. În această categorie intră: a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale, etc.
- bunurile neurmăribile în temeiul voinţei părţii. Legea civilă prevede posibilitatea ca prin voinţa părţii, exprimată în acte cu titlul gratuit, legate şi donaţii, bunul dăruit debitorului să aibă caracter insesizabil.
b.2. bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor juridice
În art.136 alin.1 din Constituţie se disting două tipuri fundamentale de proprietate : proprietatea publică şi proprietatea privată.
În opoziţie cu proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă. Ea poate aparţine oricărui subiect de drept.
Bunurile proprietate privată fac parte din circuitul civil. Ele sunt alienabile şi, deci, pot fi înstrăinate prin acte juridice ale proprietarului. Pe cale de consecinţă, ele pot forma obiectul urmăririi silite a creditorilor.
Proprietatea publică se deosebeşte de proprietatea privată, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, sub raportul titularului proprietăţii, a obiectului ei şi al regimului juridic.
Potrivit art.136 alin.2 din Constituţie, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Sub regimul juridic, care interesează nemijlocit obiectul executării silite, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, ceea ce implică şi insesizabilitatea lor de către creditor.
În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică (art.136 alin.4 teza a II-a din Constituţie).
Totuşi, creditorii unor creanţe de despăgubiri vor putea urmări numai mijloacele băneşti ale statului sau unităţii administrativ-teritoriale .
Bunurile proprietate privată din patrimoniul regiilor autonome sau al societăţilor comerciale sunt bunuri aflate în circuitul civil, şi deci sunt alienabile şi pe cale de consecinţă susceptibile de urmărire silită din partea creditorilor .
Contestaţia la executarea silită – competenţa şi efectele hotărârii.
Procedura de urmărire silită constituie o activitate în cadrul căreia o persoană (creditor) caută să-şi realizeze drepturile consfinţite într-un titlu executoriu pe care le are faţă de o altă persoană (sau persoane) – debitorul. Aceste persoane cu interese contrare sunt părţile în procedura executării silite; ele sunt interesate în rezolvarea urmăririi silite.
Cu toate acestea, sunt situaţii în care, în afară de părţile arătate, mai pot fi interesate în modul desfăşurării executării silite şi terţe persoane.
Intervenţia terţelor persoane în cadrul executării silite poate fi făcută fie de către alţi creditori decât urmăritorul, fie de către persoane ale căror drepturi sunt atinse prin măsurile de executare luate.
Mijlocul cel mai obişnuit prin care aceste terţe persoane care se pretind vătămate prin măsurile de executare, îşi apără drepturile lor îl constituie contestaţia la executare.
Contestaţia la executare este, deci, mijlocul procedural prin care o persoană interesată sau vătămată prin executare solicită instanţei, fie desfiinţarea actelor de executare nelegale sau clarificarea înţelesului şi întinderea dispoziţiilor care se execută .
Calea contestaţiei la executare este deschisă oricărei persoane care a fost lezată în drepturile sale printr-un act de executare silită. Astfel, poate fi contestator nu numai debitorul sau creditorii, dar şi terţele persoane interesate, care au fost lezate prin măsurile de executare, deşi acestea nu au participat în proces sau la întocmirea titlului executoriu
Contestaţia la executare este, aşadar, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare sau uneori chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu. Ea nu trebuie confundată cu contestaţia în anulare, reglementată de art.317-321 c.proc.civ., cale extraordinară de atac, prin care se obţine, în condiţiile legii, anularea unei hotărâri irevocabile.
Reglementarea contestaţiei la executare este prevăzută în Codul de procedură civilă, Cartea a V-a „Despre executarea silită”, Capitolul I „Dispoziţii generale”, Secţiunea a VI-a „Contestaţia la executare”, art.399-404 , ceea ce reprezintă dreptul comun în materie.
Aceste dispoziţii au caracter general, în cod existând şi dispoziţii speciale referitoare la contestaţia la executare (de exemplu, art.492 c.proc.civ.).
De asemenea, există norme speciale privind contestaţia la executare împotriva unui titlu executoriu prin care se valorifică creanţe băneşti din impozite şi taxe datorate bugetului de stat. Este vorba, în principal, de Codul de procedură fiscală.
Doctrina opinează că sub aspectul competenţei pentru soluţionarea contestaţiei la executare sunt necesare anumite distincţii după obiectul contestaţiei, după caracterul titlurilor executorii şi, după cum, în cazul hotărârilor judecătoreşti, ele au fost pronunţate în ţară sau în străinătate.
• hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în ţară
1. Competenţa materială
Potrivit art.400 alin.1 şi 2 c.proc.civ., competenţa instanţei de judecare a contestaţiei la executare se determină după obiectul contestaţiei, şi anume:
- când contestaţia se face cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, pentru judecarea ei este competentă instanţa care a încuviinţat titlul executoriu, adică instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută .
Această dispoziţie îşi găseşte raţiunea în ideea că instanţa care a pronunţat hotărârea este singura în măsură să clarifice cuprinsul şi înţelesul propriei sale hotărâri.
Deci, practic este posibil ca o asemenea contestaţie să fie rezolvată de judecătorie, tribunal, curte de apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- celelalte contestaţii, care se ridică împotriva urmăririi înseşi, precum şi contestaţia împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare, sunt de competenţa instanţei de executare.
Prin instanţă de executare se înţelege judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Menţionăm că textul art.400 alin.2 c.proc.civ. are aplicare şi la alte titluri executorii decât cele constituite în temeiul hotărârilor judecătoreşti, cum sunt titlurile executorii ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, care şi ele pot fi atacate cu contestaţie în ceea ce priveşte înţelesul, întinderea şi aplicarea cuprinsului lor. În cazul unor asemenea titluri executorii care nu au fost emise de un organ de jurisdicţie, contestaţia se va introduce la instanţa de executare.
2. Competenţa teritorială
Potrivit art.373 alin.2 c.proc.civ., instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea (art.373 alin.1 c.proc.civ.).
Există situaţii când executarea trebuie să se facă prin comisie rogatorie, în circumscripţia altei instanţe. De exemplu, hotărârea pronunţată la instanţa de la domiciliul debitorului trebuie să se execute la locul unde se află imobilul acestuia. În acest caz, executarea se face prin executorul unei alte instanţe decât aceea de la care emană titlul executoriu (contestaţia la executare propriu-zisă trebuie adresată instanţei în circumscripţia căreia se săvârşeşte executarea, iar contestaţia la titlu instanţei de la care emană hotărârea).
• hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în străinătate
Condiţiile de recunoaştere şi executare în ţara noastră a hotărârilor judecătoreşti străine şi a altor acte ce le sunt asimilate, formează obiect de reglementare în Capitolul XII din Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat (LDIP).
Potrivit art.173 alin.1 din LDIP „hotărârilor străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea”.
Aşadar, încuviinţarea executării silite a unei hotărâri judecătoreşti străine este de competenţa tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se facă executarea.
Procedura propriu-zisă de executare este efectuată conform legii române (art.3711 – 5805 c.proc.civ.) şi este, potrivit art.151 pct.8 din Legea nr.105/1992, de competenţa exclusivă a instanţelor româneşti.
Competenţa de a soluţiona contestaţiile la executarea propriu-zisă aparţine judecătoriei, ca instanţă de executare.
Competenţa de a soluţiona contestaţia la titlu este de competenţa instanţei străine care a pronunţat hotărârea ce se execută, în lipsa unei prevederi contrare într-un acord cu ţara de origine.
• titlurile executorii altele decât hotărârile judecătoreşti
Împotriva titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti se poate folosi contestaţia la executare, problema competenţei de judecare a contestaţiei se ridică şi în legătură cu asemenea titluri.
Pentru contestaţiile la executare propriu-zisă a titlurilor ce emană de la organele jurisdicţionale, competenţa aparţine instanţei de executare, iar în cazul contestaţiei la titlu competenţa aparţine organului jurisdicţional de la care emană titlul executoriu.
În cazul titlurilor care nu emană de la organele jurisdicţionale, contestaţia la executare se va introduce la instanţa de executare. Instanţa de executare poate să ceară lămuriri organului de la care emană titlul dacă s-ar ivi dificultăţi cu privire la înţelesul titlului.
Efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în urma judecării contestaţiei la executare diferă după soluţia dată de instanţă.
a) în cazul respingerii contestaţiei, hotărârea se răsfrânge asupra executării numai în cazul în care aceasta a fost suspendată, în sensul că, din moment ce contestaţia a fost respinsă, nu mai există nici o raţiune de a se păstra suspendarea ordonată în timpul judecării contestaţiei; dacă mersul executării n-a fost suspendat, hotărârea de respingere a contestaţiei nu produce nici un efect asupra mersului executării, aceasta urmărindu-şi cursul său obişnuit;
Potrivit art.404 alin.2 c.proc.civ., în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 50 lei la 700 lei.
b) în situaţia în care contestaţia la executare a fost admisă, efectele hotărârii se răsfrâng direct asupra executării în sensul că aceasta urmează să înceteze sau să continue în condiţiile arătate prin hotărâre. Astfel, instanţa dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia (de exemplu, scoţându-se de sub urmărire bunurile exceptate de lege şi care au fost totuşi sechestrate ori bunurile ce aparţin terţului contestator), dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu şi se procedează la executare, potrivit interpretării date de instanţa care a emis titlul executoriu sau decide efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată .
Anularea titlului executoriu obligă pe creditorul urmăritor să-l repună pe debitor în situaţia anterioară .
avocatnet.ro explicăm legislația
Roxana Roxana, Consilier juridic
dalela23