Flavia Stoian
Nu pot sa va spun mai multe despre Flavia Stoian de cat o face ea prin articolul acesta, care m-a facut sa-mi mai vina inima la loc in privinta generatiei careia ii apartine (eu facand parte din generatia
Pe vremea mea...)
Motto-ul blogului ei:
"Probabil că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înţelege cineva ceea ce spunem… În esenţă, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiţi." Alain de Botton
Raspunsurile la intrebarile pe care de regula le pune la sfarsitul articolelor merita de asemenea citite, dar conditia este sa aveti o cafea/ceai/suc natural in fata (asta n-ar fi greu) si ceva timp liber (ei, aici e problema).
Generaţia ’90 +
Vacanţa de Paşti m-a dus înapoi în oraşul în care am crescut, oraş în care am legat primele prietenii şi în care am cunoscut lumea, doar pentru o redescoperi altfel decât o ştiam. Alba Iulia.
Gaşca de la bloc s-a spart demult, nu mai e o surprindere de fiecare dată când ajung acasă să realizez că am crescut şi că prietenii din copilărie au plecat în alte ţări, în alte oraşe, ba chiar au familii şi copii.
ªocurile vin câteodată de la persoanele la care te aştepţi mai puţin, pe care le-ai cunoscut şi le ştiai într-un anume fel, doar pentru a le reîntâlni peste câţiva ani total schimbate şi te întrebi dacă nu cumva cea care s-a schimbat ai fost chiar tu.
Fiind născută în ’89, mă consider mai aproape de generaţia ’80 decât de generaţia ’90, cu toate că anii ’90 au definit copilăria şi apoi adolescenţa mea. Am observat chiar din liceu şi acum mai mult ca oricând, o discrepanţă între cei născuţi înainte de ’90 şi cei de după. Cu toate că ne separă un an, trecerea de la un deceniu la altul ne-a conturat foarte diferit personalităţile. Poate că şi contextul politic a avut implicarea sa, nu ştiu ce să cred.
Cert este că am ochit o nouă tipologie de mici vedete de orăşel mic, nu cea piţiponcească general întâlnită la noi în ţară, ci un grup de fetişcane născute puţin după ’90, asta e cert, şi până prin ’95. Ele sunt generaţia de fete ’90 +, sunt pipiţele următoarei ere, care se învârt în jurul vârstei de 19-20 de ani.
Aceste fetişcane de cultura Rihanna au învăţat că sexul vinde, aşa că s-au hotărât să arate lumii marfa pe care o deţin, pentru a vedea câţi cumpărători se arată. De interes şi de băgat în seamă nu mai sunt don juanii tatuaţi de la bloc, acum sunt mai pă trend pseudo-masculii cu portofel gros, deci poţi fi tu şmecher de gherilă, că dacă nu ai caşcaval, generaţia ’90 + nu te va baga în seamă.
Amuzată şi scârbită, lansez un semnal de alarmă fetelor de 17-18 ani care-şi arată părţile corpului pe reţele de socializare şi în grupul pe care-l frecventează, spunându-le că în timp ce ele intră în competiţia moţatelor, aceşti băietani pe care vor să-i atâţe vor veni negreşit la fusta lor, dar pe la spate vor râde de ele şi le vor face o reclamă la care nicio altă divă nu a visat.
Pentru cele din generaţia ’90 +, cu dedicaţie specială:
Nu sunteţi îndeajuns de mari (menţionez, mature) ca să fiţi luate în seamă de un bărbat matur, şi nici îndeajuns de agere, ca să fiţi respectate de restul populaţiei. Mesajul pe care-l transmiteţi voi prin gesturi, atitudine şi outfit-uri va avea apel numai la masculi în călduri, şi nu că asta v-ar deranja, dar pentru cultura voastră generală (am atins vreo coardă sensibilă?), aceştia nu vă apreciază pentru capacităţile voastre extraordinare, ci vă „curtează” strict din motive hormonale. ªi vor veni şi a doua oară pentru a râde încă o dată de voi.
ªi cu asta mi-am încheiat pledoaria, liniştită că am spus ce aveam pe suflet.
Păreri?
Si inca unul, pentru ca am ambitia sa va ocup tot monitorul:
Când e în regulă să faci primul pas?
Eticheta socială actuală sfătuieşte femeile să nu facă primul pas şi să nu iniţieze contactul cu bărbaţii de care sunt atrase, decât cel mult să le dea subtil de înţeles cum stă treaba.
Ocheade, flirturi, mişcări ale buzelor, unduiri ale trupului, clipiri dese de gene. Câte nu aţi apelat la aceste trucuri vechi, ca să strârniţi interesul unui bărbat, fiindcă nu eraţi sigure ce altceva puteaţi face? ªi câte dintre voi aţi renunţat la iniţiativă, de teamă să nu fiţi respinse?
Adevărul e că pentru a face primul pas, trebuie să fii curajoasă, să ai încredere în tine şi să fii una dintre persoanele care pot face faţă unei respingeri. E exact ca atunci când faci o propunere cuiva (vrei să vinzi un produs, să spunem), iar cumpărătorul are libertatea de a spune da sau nu. Având toate acestea în vedere, fiecare e liberă să treacă de partea ofertantului sau de partea cumpărătorului. Depinde de caz, depinde de femeie…
În timp ce majoritatea articolelor pe care le-am citit cu privire la iniţiativa femeilor de a aborda un bărbat, cel mai mare impediment îl reprezenta posibilitatea respingerii, însă eu nu am văzut în asta cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unei femei. În definitiv, nu bărbaţii sunt cei care sunt respinşi sau acceptaţi de atâta vreme? Trebuie să recunoaştem că aceştia fac faţă mai bine unei respingeri decât am face noi.
Desigur, ideea nu e să ieşiţi pe stradă şi să încercaţi să agăţaţi primul venit, şi nici nu spun că ar trebui să vă obişnuiţi cu refuzurile, ci doar să conştientizaţi faptul că un refuz nu a omorât pe nimeni şi că dacă se întâmplă, nu se va face gaură în cer. ªi mă mai gândeam la un lucru: Dacă toţi oamenii iluminaţi care au reuşit ceva în viaţă s-ar fi temut de eşec, ar mai fi realizat vreodată ceva?
Consider că teama de a fi învins îi împiedică pe mulţi oameni să îndrăznească să creadă sau să lupte pentru ceva (sau cineva, fiindcă vorbim de relaţii).
În orice caz, în sistemul meu de valori există şi un mare NU, legat de a fi cea care face primul pas. ªi nu este legat de teama de respingere (cu toate că un refuz venit din partea cuiva de care aş fi atrasă, nu m-ar lăsa cu totul indiferentă). Acest NU se referă la ideile preconcepute pe care o femeie şi le face cu privire la un bărbat, înainte de a-şi lua inima-n dinţi şi de a-l aborda. Acestea sunt de regulă formate pe impresia greşită că un bărbat este atras de ea, dar prea timid/speriat/ocupat ca să facă ceva. ªi atunci aceasta decide să îi dea o mână de ajutor în procesul de curtare, făcând ea primul pas.
Din păcate, în astfel de situaţii, primul pas se va transforma în al doilea pas, în al treilea şi tot aşa, până când se va trezi că, de fapt, împinge de la spate un bărbat, care să îi ofere relaţia dorită. Riscul aici e de a rămâne cu impresia că el mai are nevoie de încă puţină susţinere, de încă puţin ghidaj. Nu vă păcăliţi singure, nu vă aruncaţi singure într-o prăpastie a propriilor idei greşite.
Consider că nu este în regulă să faci primul pas pe baza unor idei prestabilite cum că bărbatul e interesat, dar are nevoie de timp să se obişnuiască sau de curaj să facă o propunere. Consider că este permis şi adecvat ca atunci când eşti interesată de cineva şi faci primul pas, o faci pentru că vrei să vezi dacă interesul e reciproc, nu pentru că presupui că acel cineva este atras de tine, dar prea timid ca să o arate. În fond, bărbaţii nu asta urmăresc atunci când vin la noi? Să vadă dacă şi noi suntem (posibil) interesate?
Dar voi? Aţi făcut vreodată primul pas?
[ link extern ]
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters196669, utilizator
ContSters240593 
MobilierCafenele 
rodica_post