Imi place acest blog...

Despre Ovidiu Eftimie v-am spus deja cate ceva.
Aici spune el a gasit el vinovatul pentru o cincime din divorturile din Romania [ link extern ]

Adi Hadean are si el un blog (cu retete, ce-i drept, scrise pentru a le putea face barbatii, de-aia Eftimie il urmareste)
[ link extern ] /

Adi Hădean e vinovat de 20% dintre divorţurile din România

Notă: Textul ăsta ar fi trebuit scris de o femeie, dar, cum o să vedeţi şi mai jos, noi suntem misogini sau ceva de genul ăsta.

Inspirat de recomandarea de ieri seară, cu încă o trăznaie culinară făcută de Hădean, mi-am adus aminte cum ideile sale terorizează familii întregi de oameni altfel respectabili. Vine soţia acasă de la muncă, poate a oprit să ia şi copiii de la şcoală sau de la soacră pe parcurs, şi-l găseşte pe capul familiei în bucătărie, cu laptopul deschis, înconjurat de cratiţe, produse alimentare şi obiecte ascuţite.

“Ce faci, măi, aici?”, abia reuşeşte să îngaime rugându-se, cu sufletul la gură, să fie vorba de ceva simplu, un ritual satanic sau o încercare de rearanjare a mobilei.
“Fac de mâncare, am găsit o reţetă la Hădean pe site”, va răspunde plin de mândrie şeful familiei. “Dar sigur ai tot ce-ţi trebuie?”, va încerca să contreze soţia, într-o ultimă încercare disperată de a opri dezastrul. “Lasă-mă, mă descurc”, va zice diabolicul individ.

Probabil îi cunoaşteţi pe ăştia, bărbaţii români care se pricep la bucătărie. Ei reprezintă aproape 50% din populaţie şi-i recunoaşteţi după expresia “Cei mai buni bucătari sunt bărbaţii”. Ei sunt aceia care, când te invită în casa lor, nu te jignesc cu o chestie de-asta simplă gen cartofi prăjiţi sau supă de tăiţei, ci vin cu câte-o complicăciune culinară care îţi va garanta direct o oprire la farmacie după ce pleci de la el: carbocalmin, hepato-protect, ceva pentru degetele suplimentare ce-ţi cresc în coloana vertebrală. Mâncărurile vor fi pline de condimente exotice, fructe de care n-ai auzit niciodată, bucăţi din plantele din casă, mutagen sau metale preţioase.

Revenind la cuplul nostru, soţia îşi va trimite copiii la televizor şi le va da pe ProTV, să nu fie martori la oribilităţile ce vor urma. Bucătarul inspirat de Hădean va construi o mică apocalipsă în bucătărie, spărgând vase, murdărind aragazul la nivel nespălabil decât cu şmirghel şi împuţind pereţii în aşa hal încât soţia şi-ar dori ca el să se reapuce de fumat. După dezastru şeful casei va cere să se pună masa în sufragerie, să mănânce împreună cu toată familia. Soţia va încerca disperată să-şi apere copiii de prostia de mâncare inventând boli care nu le permit să mănânce nimic şi va rămâne să stea cu nebunul, să-i mănânce creaţia. Femeile românce sunt foarte stoice, va termina tot din farfurie şi, cu lacrimi în ochi, îi va spune maestrului bucătar care râgâie fericit: “Eu iau copiii şi mă duc la mama!”

Maestrul bucătar de ocazie va privi trist şi revoltat cum soţia sa se îndepărtează de el cu copiii de mână şi câteva boarfe şi va spune îmbufnat: “Toate femeile sunt [editat de mine, havera :">]”.

Notă Julius (admin dailycotcodac): Da, mă, Efule, da’ ăştia pe urmă o bagă pe aia cu “hai pe la mine diseară, fac nişte paste cu somon şi sos de lămâie de te lingi pe degete!”, n-o mai ard ca pe vremea noastră cu “ştiu eu un bar foarte drăguţ, da’ trebuie mai întâi să trecem puţin pe la mine că am uitat ceva, numai 5 minute stăm şi pe urmă mergem”.

Cred ca ati vazut poza aceea in care (Vlad Petreanu dixit) cei mai puternici oameni ai planetei urmaresc, în direct, în aşa-numita Situation Room, operaţiunea de mierlire a celui mai căutat terorist al planetei, în noaptea de 1 mai. - cea in care, privind spre un monitor, Hillary Clinton isi acopera gura cu mana - tipic femeilor, intr-adevar, cand vad ceva ingrozitor.

Va recomand sa cititi articolul pe blogul sau, ca sa puteti sa va uitati la poza pe masura ce descrie personajele. Eu totusi pun aici textul, pentru partea a doua nu avem nevoie de poza - asistam zilnic la ce inseamna linguserism.


Meritocraţie vs. Linguşerism

Pe fluxul foto al Casei Albe de pe Flickr a fost postată pe 2 mai următoarea imagine, făcută de Pete Souza (fotograful oficial al preşedintelui american).
După toate standardele tehnice şi artistice, nu e cine ştie ce fotografie, dar asta nu contează câtuşi de puţin, pentru că ea spune o poveste – şi încă una atât de puternică încât acest cadru a devenit fulgerător faimos în toată lumea.

Povestea este despre cei mai puternici oameni ai planetei urmărind, în direct, în aşa-numita Situation Room, operaţiunea de mierlire a celui mai căutat terorist al planetei, în noaptea de 1 mai.

Privirile eroilor* spun, fiecare, ceva anume. Primul din stânga, lipit de perete, vicepreşedintele Biden urmăreşte aproape incredul ce se petrece pe ecrane. În spatele lui, înghesuit într-un colţ, preşedintele Obama scrutează acţiunea cu o tensiune ce străpunge aerul. În picioare, diferiţi alţi funcţionari adoptă atitudini concentrate, cu note de uluire abia stăpânită, sau cu gura căscată de-a binelea. În partea dreaptă a cadrului, primul este secretarul apărării, Robert Gates, într-un uşor unscharf, aşteptând evaluativ deznodământul. Iar singurul personaj perfect clar din toată mulţimea, Hillary Clinton, secretarul de stat al Statelor Unite, are ochii larg deschişi şi mâna dreaptă peste gură, în postúra clasică a femeii care asistă la o grozăvie.

Din punct de vedere vizual, Hillary e cea mai puternică prezenţă în încăpere, atrage privirile fără greş (e, de altfel, şi singura căreia i se văd mâinile, care sunt aproape întotdeauna elemente de expresie). Te uiţi la ea şi nu te poţi opri să te-ntrebi ce văzuse în momentul acela?

Oare văzuse chiar momentul?

Când a fost întrebată, Hillary Clinton a spus că nu-şi aminteşte, că pur şi simplu nu ştie când a fost făcută fotografia şi că, în consecinţă, nu poate face o legătură între momentul respectiv şi acţiunea pe care o urmărea. Apoi, cu o sinceritate pe care am crede-o cochetărie dacă n-ar veni din partea ei, s-a declarat “uşor jenată” de probabilitatea ca mâna dusă la gură să fi fost doar o încercare de a-şi înăbuşi tusea – toată lumea ştie că primăvara ea se luptă cu alergiile.

Posibil. Plauzibil. Uneori, un gest întâmplător dă un sens aparte unei fotografii. Se-ntâmplă. Povestea tot rămâne.

Dar eu mai văd o poveste în imaginea lui Pete Souza. Mai uitaţi-vă o dată.

Unde stă POTUS? Într-un colţ, aproape căzând de pe scaun. Biden, numărul 2? Blocat la mantinelă. ªeful apărării, Gates? Aproape că n-a mai intrat în cadru. Hillary n-are loc să se mişte nicăieri, o tresărire a oricăruia dintre personajele din jurul ei ar arunca-o din scaun.

De fapt, toată lumea stă ba înghesuită pe-un scaun ce pare-n plus, ba îngrămădită în picioare, înspre uşă (tânăra care-şi iţeşte capul în ultimul plan al imaginii a intrat în istorie fără măcar să fi sperat la aşa ceva).

Un singur personaj nu priveşte spre ecranele de pe perete. Unul singur are spaţiu. Pe unul singur nu-l deranjează nimeni. Este tipul în uniformă albastră.

Poate aţi remarcat că el stă nu doar în capul mesei, ci şi pe cel mai mişto scaun.

Dacă era acolo când au intrat ceilalţi în cameră, a rămas la locul lui. Dacă a intrat odată cu ceilalţi, a primit cel mai bun loc.

De ce?

Pentru că el e tipul care are treabă în încăpere, de-aia. El este comandantul adjunct al Statelor Majore Reunite însărcinate cu operaţiunile speciale.

Imaginea asta ne spune ceva autentic şi incontestabil despre priorităţile, regulile şi ierarhiile celei mai puternice ţări de pe planetă.

ªeful cel mare şi toată gaşca de şefi-adjuncţi au inteligenţa, cultura, educaţia şi prudenţa să-şi ştie locul şi să-şi înţeleagă rosturile. Ei ştiu - aşa au fost crescuţi şi aşa funcţionează societatea lor – că e bine nu doar să pui omul potrivit la locul potrivit, dar şi să-l laşi să-şi facă apoi treaba.

Nu-mi pot opri rânjetul gândindu-mă cam cum au loc vizitele patronilor româneşti prin firmele pe care le deţin. Se-opreşte soarele-n loc că a venit şefu’. Se aşteaptă indicaţii, se sorb priviri, se-ascute-auzul pentru un râgâit ce sună a hm! La Ceauşescu se vopsea iarba-n verde înainte să apară la întreprinderi. ªtiu un loc unde se zugrăvesc culoarele înainte să vină omul – ba chiar, să vezi ce chestie, o dată s-a desfundat şi pisoarul, dacă îl taie nevoia pe şefu’, se poate?

De-o parte, meritocraţia. De cealaltă, linguşerismul. Nici n-are rost să ne-ntrebăm cine-a câştigat meciul ăsta – cu mult timp în urmă.


Am uitat sa pun linkul :">
[ link extern ] /

Va reamintesc, doamnelor si domnilor, ca doar postam, nu dezbatem :bow: Intrebarea (incitanta, trebuie sa recunosc) din finalul articolului este a Flaviei Stoian.


Bărbatul Alpha Vs. Bărbatul Beta

Zilele trecute citeam un articol pe cotidianul britanic The Sunday Times despre evoluţia femeilor în societate şi a prototipurilor de masculi alpha şi beta, iar ceea ce am descoperit a fost suficient de intrigant, încât m-am hotărât să scriu un articol şi să aştern în câteva rânduri accepţiunea mea a acestor două tipologii masculine şi a fenomenului care are loc în societatea noastră. ªi fiindcă tematica acestui blog este de a explica şi releva cât mai multe aspecte ale relaţiilor moderne, m-am gândit că acest subiect este de interes.

Termenul de alpha provine de la ierarhizarea comunităţii necuvântătoarelor şi se referă la un individ care, prin anumite calităţi, dobândeşte cel mai înalt rang în interiorul acestei comunităţi. Animalele alpha (sau perechile alpha) sunt un fel de şefi de trib, care domină restul haitei prin putere şi agresivitate. Termenul de mascul alpha a fost apoi atribuit şi unui prototip uman, şi anume bărbatului cu calităţi de lider, care preia imediat controlul şi se deosebeşte de restul grupului prin carismă, personalitate şi prezenţă de spirit.

Masculul beta este, pe de altă parte, succesorul masculului alpha. Mai liniştit şi împăciuitor, acest mascul aşteaptă cu demnitate să ia locul masculului meta, şi chiar de multe ori se întâmplă ca anumiţi beta să intre în competiţie şi să-l detroneneze pe alpha, beneficiind de întâietate la hrană şi de atenţia femelelor din comunitate.

Această terminologie a fost preluată şi adaptată şi societăţii noastre, tocmai pentru că modelele mamiferelor se pliază atât de bine pe comportamentul uman. În acest sens, bănuiesc că aţi observat masculi alpha şi beta şi în viaţa reală sau în mass-media. Câteva exemple care îmi vin acum în minte ar fi: Brad Pitt, George Clooney, Collin Farrell sau James Dean.

Bărbaţii alpha ajung populari, respectaţi şi faimoşi prin faptul că se impun cu mai mult sau mai puţină solemnitate în faţa celorlalţi, atrăgând bani, succes, faimă. Încă de la începutul vremurilor, tendiţa femeilor a fost de a se „afilia” (prin subordonare) acestui prototip de mascul, deoarece acesta răspundea foarte bine nevoilor de protecţie şi susţinere financiară, pe care o femeie nu şi le putea îndeplini fără sprijin exterior.

Odată cu procesul de emancipare şi cu câştigarea anumitor drepturi în societate, femeile au avut libertatea de a profesa în orice domeniu, înregistrând uneori rezultate mai bune decât bărbaţii. Aceste femei, neînrobite de stigmatul casnic şi desprinse de vechile prejudecăţi morale, au început să-şi facă loc în lume, să-şi găsească vocaţia, să lupte pentru fericirea lor. Treptat, au început să-şi procure lucrurile esenţiale pentru supravieţuire fără ajutorul unui alpha. Cumpărarea unei case, a unei maşini sau a altor lucruri materiale au ajuns să nu mai depindă de un bărbat, iar masculii alpha au început să fie înlocuiţi de masculii beta – liniştiţi, grijulii, fideli, family-friendly.

ªi aici vine partea interesantă. Conform cercetărilor din Statele Unite, prezentate în articolul din The Sunday Times, unele femei îşi minimalizează realizările, de frica faptului că bărbaţii se simt ameninţaţi de succesul lor. Alte studii realizate la universităţile din Aberdeen, Bristol, Edinburgh şi Glasgow arată faptul că şansele de căsătorie ale unei femei scad direct proporţional cu creşterea coeficientului de inteligenţă. Studiul a fost tratat cu seriozitate, întrucât am putut afla şi nişte procentaje concludente: La fiecare creştere de 16 puncte din coeficientul de inteligenţă, şansele matrimoniale scad cu 40 de procente la o femeie. La bărbaţi situaţia stă invers: pe măsură ce coeficientul de inteligenţă creşte, şansele de căsătorie cresc cu 35 %.

Concluzia ar putea fi una singură: Dacă eşti inteligentă, mai bine-ţi pui fermoar la gură, şi poate te măriţi şi tu într-un final. Iar dacă ai curajul de a deschide totuşi guriţa în faţa unui bărbat care se simte ameninţat de cunoştiinţele tale, rişti să rămâi fată bătrână.

Iată versiunea mea a acestei poveşti:

Din moment ce această schimbare în puterea economică îţi oferă posibilitatea de a-ţi câştiga singură existenţa, de ce să nu alegi un mascul beta, care, ce-i drept, nu are carisma lu’ Brad, dar are coloană vertebrală, te respectă şi în plus e şi familist?

Trebuie să recunoaştem, iar eu cel puţin subscriu la această idee: Cei care se simt ameninţaţi sunt de fapt masculii alpha, speriaţi că le ocupăm teritoriul specific masculin şi că invadăm cu nonşalanţă aspecte ale unor lumi care până nu demult nu puteau fi explorate de minţi feminine.

Tot aşa-zişii masculi alpha sunt cei care spun că femeia îşi pierde din feminitate şi delicateţe dacă face aceleaşi lucruri ca bărbatul. Nu sunt feministă, nu voi ajunge niciodată la această extremă, dar consider că această răzvrătire a bărbaţilor vis-a-vis de procesul (chiar) firesc de evoluţie al femeii nu este decât o rămăşită a unei mentalităţi mai vechi, conform căreia femeia are un rol prestabilit.

De asemenea, expresiile care le aud foarte des: “Unei femei nu-i stă bine să…”, “Femeia nu mai e feminină dacă…”, sunt o altă formă de manipulare, pentru ca noi să încetăm ceea ce am început, altfel ei nu vor mai fi atraşi de noi. E un fel de temperare a avântului, însă consider că cele care aleg să-şi astupe gura nu au vrut de fapt niciodată să iasă din cuvântul şi validarea unui bărbat, şi atunci adoptă atitudinea de the-girl-next-door – simpatică, dar docilă şi nesigură pe ea.

Doresc să închei articolul cu câteva cuvinte despre masculii beta. Nu sunt eu singura care crede, chiar şi studiile o confirmă: femeile moderne au început să se orienteze către acest prototip masculin deoarece acesta oferă siguranţă, fidelitate, şi în plus se simte confortabil cu inteligenţa unei femei. ªi ca să fac şi o scurtă referire la un articol mai vechi, tot ce pot să vă spun este că majoritatea masculilor alpha sunt bărbaţi indisponibili emoţional. Nu mai e nevoie să-i descriu… probabil îi cunoaşteţi deja.

Dar voi, cititoarele mele? Pe cine preferaţi? Alpha sau Beta?

[ link extern ]

Doua vesti proaspete despre Vlad Petreanu, una buna si una rea.
Pe principiul prima data aia rea, va spun ca are un disconfort fizic destul de serios. Insa vine si aia buna: i se pare ca a gasit remediul :)


Torticolis si efect
09.05.2011

De ieri dimineata, capul meu sta mai la dreapta, in afara axei, ca o fulie la capat de vibrochen. Undeva, inauntru, un nerv e-ntins pe scripeti de-un Mare Inchizitor Fiziologic.
Impotriva torticolisului exista o sumedenie de leacuri. Nici unul nu functioneaza, fireste – de aceea sunt si atatea, ca altfel n-ar fi nevoie decat de unul, nu credeti?

E, mai intai, binecunoscuta metoda a dusului fierbinte. Murati si opariti, dar tot umiliti si obiditi pan-la final, pentru ca intepeneala revine fara gres imediat ce opresti apa.

E metoda brava a sfidarii, care presupune sa-ntorci capul exact in partea care te doare – si sa stai asa cat poti, fortand rasucirea. Se recomanda sa-ti faci nevoile inainte ca sa nu ti se-ntample in timpul. In opinia mea, metoda asta e ca-n bancul cu evreul care se plange de inghesuiala – te simti mult mai bine cu nivelul initial al durerii odata ce revii la pozitia diforma de la inceput.

Mai e metoda pungii cu gheata, care probabil ca inlocuieste preocuparea pentru torticolis cu cea pentru o pneumonie. Mai sunt unii care spun ca-ti poti infige un ac in muschiul cu pricina – dar eu cred ca acestia fac parte din categoria celor care vad toata viata altfel (plus hipopotami roz in zbor) de la intepaturi de ac. Mai sunt antiinflamatoarele, care inlocuiesc torticolisul cu un dragalas ulcer duodenal cu nisa.

Niciodata nu mi-a fost clar ce-l provoaca. Unii spun ca “de la dormitul stramb”. Asta e o tampenie, numai mortii stau intinsi asa, drept, si prefer intepeneala unui torticolis intepenelii lor. Apoi, sa fim seriosi – in afara de cazul in care esti comis-voiajor sau Casanova, tendita e sa dormi in acelasi pat si pe aceeasi perna luni de zile la rand – cum naiba dormi “drept” atata timp si, deodata, se stramba somnul?

Altii spun ca-i de la vreo miscare brusca. Sigur ca da, mediul urban e plin de pericole, toata ziua-buna ziua vedem lume ricosand in jurul nostru, nu? Sa fim seriosi, pana la Farmville, cea mai brusca miscare pe care o faceam era la spart bilute pe ecran – nu chiar o cazatura din copac.

In fine, mam’mare zicea ca m-a tras curentul. Poate cand eram mic, nu stiu, acum ar fi nevoie de un ditamai uraganul ca sa ma urneasca din loc, deci nu cred ca de la asta ar putea fi.

In disperare de cauza, am incercat ieri un leac homeopatic despre care am auzit ca a mai dat rezultate. O infuzie de pruna dublu distilata.
Ceva, ceva parca-i mai bine.

Cum ar veni – ori functioneaza, ori nu mai conteaza.

[ link extern ] /

MI-E DOR, DOAMNE ...

Imi este dor, Doamne cat de dor!
Dor de cei ce nu mai sunt, dor de lumea mea, de ai mei, de casa mea, de locul meu...de florile mele, de cartile mele...de toate.

Imi caut reperele sau, mai bine spus, incerc sa nu le pierd.
Ma agat de orice ma poate tine sa nu detest. Imi doresc sa raman la faza de mirare si nu vreau sa judec. Doar...ma mir.
Ma mir sa vad "ce a mai ramas din oameni"!

Nu judec ...doar ma mir!
Ma mir sa vad cum totul pare sa fi ajuns o chestie de...bani.
Am incercat sa gasesc explicatii, sa inteleg cum se poate ca totul sa fie de vanzare. E greu sa explici fara sa implici!
Un duh rau strabate tara mea.
Un duh care vrea sa fure sufletele, care ne lasa sa uitam ce e frumos si bun, ce este valoros si merita, care vinde tot, care transforma juramintele in injuraturi, demnitatea in fluieraturi... si toate astea...pentru un pumn de arginti!

Cu siguranta putem gasi vinovati, putem emite teorii potrivit carora exista "unul" care ne vrea raul...si multi altii care ne sunt impotriva.
Dar noi, noi suntem oare capabili sa ne privim in oglinda si sa spunem ca...doar altii sunt de vina?

Se pare ca ...DA!
Putem. Putem sa discutam detasati despre grozavii caci "stirile de la ora 5" ne-au intrat in sange. Putem sa privim dezastrul ca pe un fapt divers. Totul dureaza...o zi. Alt fapt divers vine maine!

Am auzit in ultimul timp expresia "fiecare e pentru el"!
Oare de ce mai mergem la biserici si manastiri? Sa fie doar pentru a ne "pune bine" cu Dumnezeu asa cum o facem cu sefa de la personal ?
La ce bun Catedrala Neamului?

Incerc sa inteleg, nu sa judec, doar sa inteleg!
Vreau sa pot sa pun alaturi "mandria de a fi roman" , pe care mi-o explica de una-zi cineva, cu faptul ca o artista talentata, altadata cunoscuta, poate trai uitata, excrocata si mancata de viermi!
Sa inteleg cum poate sa se intample ca cineva care ne-a facut sa plangem pe toti, redescoperind intact in noi patriotismul, sa poata muri ca un caine.
Incerc sa inteleg cum e sa fii "un bun roman" si sa nu fii in stare sa pleci capul nici in ceasul mortii cuiva, indiferent cat de ticalos ar fi fost el, gasind cuvinte de ocara fie ce-o fi!
Privim moartea fara sa clipim caci ni se serveste zilnic "circul" mortii in doze potrivite ca sa nu ni se mai para diferita de un atac savarsit la o casa de schimb valutar.
Cum a ajuns onoarea sa fie badjocorita de ea insasi? Cum se poate sa juri si nici sa nu iti treaca prin cap sa respecti juramantul!
Sa ne fi transformat pana intr-atat?

Stiu. S-a gasit vinovatul. Vina colectiva... are mereu scuze! S-a creeat deja un precedent. La noi ... vina trebuie sa o poarte unul singur!
Asa, la adapost, vom continua sa ne hranim, linistiti, cu doza zilnica de oroare, suferinta si badjocura!

Mi-e dor, Doamne, cat imi este de dor!
Mi-e dor sa mai vad OAMENI!


[ link extern ]