Imi place acest blog...

De pe blogul lui Ion Creanga Convorbiri literare ( nr. 12, 1 martie 1883)
E asa de frumoasa ''anecdota'' (asa i-a zis) ca nu m-am putut abtine :)
Sper sa va placa.


Cinci pâni

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. ªi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:
— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. ªi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. ªi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

ªi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. ªi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:
— ªi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-aţi vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
— Aşa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?
— ªese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.
— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?
— ªese bucăţi, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci bucăţi, domnule judecător.
— ªi câte ţi-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?
— Nouă bucăţi, domnule judecător.
— ªi câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru bucăţi, domnule judecător.
— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?
— Adevărat este, domnule judecător.
— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. ªi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă... Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

[ link extern ]

havera a scris:

De pe blogul lui Ion Creanga Convorbiri literare ( nr. 12, 1 martie 1883)
(...)

Si eu am fost pe acest blog...

@Iulian Manea

:coffee:

Poate alegeti ceva de pe-acolo si pentru noi, ca pe mine daca cineva m-ar fi intrebat cineva cine a scris 5 pâni as fi stiut ca Ion Creanga, dar daca m-ar fi intrebat Si despre ce e vorba etc.? nu as fi putut decat sa repet titlul Aaaa... despre 5 pâni!
Acum citim si intelegem altfel aceste scrieri, cred eu. Iar aceasta povestire m-a impresionat mult mai mult decat la vremea la care am citit-o prima oara. Daca n-am retinut nimic din ea, va dati seama... :)

Acum am citit-o cand am gasit-o si dupa ce am postat-o am mai citit-o o data. E minunat scrisa.

Celibatara Simona Catrina asa cum nu mi-as fi inchipuit-o...


De bunavoie si nesilit de mine

Rabd cu vitejie un cliseu. In coltul rosu, o puzderie de prietene maritate se satura galopant de viata de familie in care s-au varat cu faloasa lacomie, acum cativa ani. In coltul albastru, celibatarele platesc acatiste pentru dezlegarea cununiilor.

Am fost nevoita sa tac si sa inghit conferinte intregi despre cat de fericita sunt eu, mi s-a explicat in repetate randuri ca plesnesc de noroc, fiindca n-am familie si fac tot ce-mi trece prin cap, n-am obligatii, urgente casnice, rapoarte de dat, constrangeri matrimoniale.

Nu indraznesc aproape niciodata sa ma lamentez in fata vreunei prietene casatorite (in afara de Alice a mea, care ma intelege orice-ar fi si e miraculos atipica), fiindca primesc in nas o riposta standard despre bafta mea chioara de a dormi pe diagonala patului, de-a ma inveli cu toata plapuma si de-a manca direct din conserva. Nu ca ele, care indura sforaieli, mofturi gastronomice pe tema sosului picant, vizite la soacre si meciuri de fotbal stinse cu bere.

Desi admit ca relatiile neconcubinale sunt cu mult mai aerisite, mai romantice si mai interesante, de fiecare data cand flirtez cu un tip (nu mai vorbim de indragosteli sau relatii), creierii mei mai deschid un window si cateva taburi, iar mintea desira un slide-show penibil. Ma vad mireasa (nu stiu pana la ce varsta venerabila am sa mai delirez ca flutur festiv in rochie bufanta), langa un mire obligatoriu imbracat in costum bleumarin, un barbat care nici macar nu seamana cu cel din viata mea, dar e un prototip pe care il oblig sa danseze valsuri lesinate. Sigur, asta n-are nicio legatura cu planurile mele concrete si rationale, e doar un reflex. Cand scap din betia imaginatiei tembele, reusesc sa traiesc cu voluptate ceea ce am la momentul dat.

Am destule zile cand imi binecuvantez celibatul si compatimesc stolurile de amice care, atunci cand scapa pe poarta firmei, se duc glont acasa – au de mers cu sotu’ la supermarket, au de gatit, au de carat copiii spre si dinspre casa. Dupa ce le urez o seara frumoasa in familie, incep s-o lalai prin oras, sa ma intalnesc, vorba lor, cu cine am eu chef, sa iau decizii impulsive in materie de shopping, fara sa aiba nimeni drept de veto. Ajung acasa placut obosita, cumparata, cheltuita, intalnita, cafelita. Ma trantesc pe ce fotoliu vreau, deschid televizorul pe ce canal imi place, mananc in pat, trancanesc un ceas la telefon, dorm in pijama cu elefantei. Si cu sosete.

Apoi, cand mi-e lumea mai draga, ma loveste in moalele capului cate-o zi cu muguri pe care-i adulmec singura, cu ore in care ma plictisesc de propriile ganduri, cu pofta de dragoste sugrumata de temeri, de tresariri, de adoratie desucheata, de confesiuni domestice si tandreturi salbatice, de mese in doi si vacante in patru, de grija zilei de maine, de pijamaua de matase, de pupaceli prostesti, de plimbari desuet de calme, de cearta indragostita, de gelozie, de hachite conjugale. Si-atunci, simt o dorinta incontrolabila sa-mi complic superb existenta.

[ link extern ] /

Pentru anglofoni, ScotusBlog [ link extern ] /

E un blog care urmareste tot ce face Curtea Suprema americana si dezbateri asupra a ce inseamna legea si Constitutia in America. Si poate fi chiar amuzant.

Asadar, o speta la Curtea Suprema SUA.

Introducere: Pana in 2001, regulile turneelor de golf PDA Tour nu permiteau jucatorilor decat sa mearga intre lovituri. Niste atleti cu dizabilitati se adreseaza justitiei pentru a le permite lor sa se plimbe cu masinuta. In baza unei legi federale de non-discriminare a consumatorilor in locurile de cazare si activitati publice, Curtea Suprema le da dreptate. Dar sa citim opinia separata a lui Antonin Scalia, judecator la Curte.

De ce nu poate Federaţia de Golf să promoveze după dorinţă un nou joc, cu reguli distincte faţă de jocul clasic de golf? Dacă publicului nu-i plac noile reguli, îşi poate retrage patronajul. Dar regulile sunt reguli. Ele sunt ca în orice joc complet arbitrare şi nu există vreo bază ca oricine, nici măcar Curtea Supremă a Statelor Unite. să poată considera una sau alta ‚non-esenţială’ dacă cel care face regulile (Federaţia) o consideră esenţială.

Dar, dacă presupunem că Federaţia de Golf are vreo obligaţie legală de a juca golf clasic, golf platonic, şi dacă presupunem în plus corectitudinea tuturor celorlalţi paşi strâmbi pe care Curtea i-a făcut până aici – atunci noi judecătorii avem o responsabilitate cu adevărat terifiantă. Proclamăm astăzi a fi datoria solemnă a Curţii Supreme a Statelor Unite, pusă pe umerii săi prin puterile constituţionale ale Congresului (...), de a decide Ce Este Golful. Sunt convins că Părinţii Constituţiei, cunoscând edictul din 1457 al Regelui Iacob al II-lea al Scoţiei care interzicea golful pentru că deranja practicarea vânătorii, se aşteptau negreşit ca judecătorii acestei auguste curţi să trebuiască să se lupte cu această străveche chestiune juridică, pentru care neîndoielnic anii de studiu în domeniul dreptului i-au pregătit atât de bine: „Este cineva care este condus pe terenul de golf cu maşinuţa cu adevărat un golfer?”. Răspunsul, aflăm astăzi, este afirmativ. Curtea a decis şi de acum va fi Legea Ţării că mersul pe propriile picioare nu este un aspect ‚fundamental’ al golfului.

Fie din modestie, fie din respect de sine Curtea ar fi trebui să refuze să răspundă la această incredibil de dificilă şi incredibil de prostească chestiune. A spune că ceva este ‚esenţial’ înseamnă a spune că de obicei este necesar pentru a atinge un anumit scop. Dar din moment ce natura oricărui joc este de a nu avea alt scop decât divertismentul, este imposibil de spus care dintre regulile arbitrare ale unui joc este ‚esenţială’. Golful cu 18 găuri, stadioanele de fotbal de 100 de iarzi, toate sunt arbitrare şi nimic esenţial. (Mulţi, într-adevăr, consideră mersul pe jos caracteristica centrală a jocului – de unde critica lui Mark Twain a golfului: „o plimbare agreabilă distrusă” ) . [...]

După ce a decis că dispensându-se de regula mersului pe jos n-ar viola ‚golful’ platonic standardizat federal (şi implicit că doar acest golf de drept şi nu alt fel de golf poate fi adoptat de Federaţia de Golf) Curtea continuă cu a doua parte a testului său de constituţionalitate: efectul competitiv al renunţării la regula ‚non-esenţială’. [...]

Într-un efort aparent de a construi o opinie cât mai limitată, Curtea se bazează pe ce reţinuse curtea de apel: chiar cu o maşinuţă, jucătorul beneficiar va fi la fel de obosit ca toţi ceilalţi. Asta, spune Curtea, demonstrează că nu va fi afectată competiţia. ... De fapt, Curtea astfel garantează că speţele viitoare de acest gen vor fi decise pe baza unor asemenea consideraţii individuale de fapt. Ceea ce înseamnă că vor urma multe cazuri de acest tip, şi o sursă continuă de litigii profitabile. Ne putem imagina părinţii unui jucător din Liga Mică de Baseball care are deficit de atenţie încercând să convingă judecătorul că acest handicap îi face lovirea unei mingi cu minim 25% mai dificilă (şi dacă se întâmplă astfel, singurul lucru care ar putea împiedica o hotarare prin care să i se acorde respectivului o lovitură în plus ar fi o constatare juridică că în baseball, fix trei lovituri sunt metafizic necesare, ceea ce este suficient de absurd) [...]

ªi nu trebuie asumat că judecata decentă, tolerantă, şi progresistă de astăzi va asigura pe termen lung beneficiul sportivilor cu dizabilităţi. Lecţia pe care Federaţia de Golf şi alte organizaţii de sport ar trebui s-o înveţe din acest caz este de a asigura că aceleaşi reguli scrise se aplică absolut tuturor nivelelor de joc, şi niciodată să nu facă vreo modificare voluntară. A doua lecţie este de a nu mai organiza turnee deschise tuturor. Mă îndoiesc că pe termen lung atleţii cu dizabilităţi vor beneficia din efectele create de decizia de azi. [...]

Criticile privind decizia Curţii sunt pe drept cuvânt îndreptate împotriva constatării a la Kafka cum că organizaţiile de sport şi terenurile pe care îşi desfăşoară activitatea sunt ‚facilităţi publice de cazare’ pentru atleţi, iar atleţii sunt ‚consumatori’ ai organizaţiilor care le plătesc participarea; împotriva constatării de Alice în Ţara Minunilor că există într-un sport inventat de oameni asemenea lucruri precum ‚reguli’, clasificabile judiciar în ‚esenţiale’ şi ‚non-esenţiale’; şi împotriva constatării de Ferma Animalelor că dreptatea şi legea cer ca fiecare să participe la jocuri după reguli individualizate, menite să asigure că lipsa cuiva de capacităţi (sau cel puţin lipsa suficient de pronunţată pentru a fi considerată o dizabilitate) nu va putea fi un dezavantaj în joc. Anul era 2001 şi ‚toţi erau în sfârşiti egali’ (K. Vonnegut, Harrison Bergeron) .

:rofl: