Avocatnet 2011: Despre copilărie...

Ati citit adeseori in posturile mele ca "nu se preocupa nimeni"...... N-as vrea sa se inteleaga ca eram lasati de capul nostru, noi, copiii anilor '50-'60. Desi eram mai toata ziua pe strada si in curtile prietenilor sau in curtea noastra impreuna cu prietenii de pe strada, generatia mea nu a fost lasata deloc nesupravegheata.
Pe atunci multe femei erau casnice, cresteau copiii sau, daca aveau posibilitatea, asa cum era cazul meu, erau lasati acasa cu bunicii - macar cu unul. Conditia femeii independente nu exista atunci, incepea sa se puna in practica egalitatea femeii cu barbatul, dar era destul de vag vizibila. Eu mi-aduc aminte ca toti copiii de pe strada, si nu erau putini, la ora pranzului erau chemati la masa de mamele lor. Pe mine ma striga bunica si eram printre foarte putinele exceptii.

Dar...era o delimitare mult mai evidenta intre fiecare segment din viata copilului. Acasa copiii erau invatati sa se poarte in societate, adica "cei 7 ani de-acasa" de catre parinti, bunici, daca se dorea o "emancipare" mai timpurie a lor erau dati la franceza, germana, pian, balet... Nu la sport si nu in mod particular. La un sport ne duceam de-abia mai tarziu, cand eram la scoala, veneau reprezentantii cluburilor sportive prin scoli si selectionau copiii. La scoala se invata carte. Acasa te mai ajuta mama, daca era vreo ambitioasa sa fii primul in clasa, dar in mod obisnuit copiii isi faceau lectiile singuri, asa cum se pricepeau, mamele ii controlau si daca nu le placea ce facusera ei pe caiete le rupeau foile si nefericitii se apucau din nou de scris.
Eu am amintiri ingrozitoare din acea perioada, pana prin clasa a 4-a cand la un moment dat maica-mea s-a suparat asa de tare pe mine incat a aruncat cu cartea de-azvarlitelea si mi-a zis "de-acum incolo sa inveti singura". A sunat ca o eliberare, nicidecum ca o amenintare, asa cum vrusese ea probabil sa fie. Si de-atunci am invatat singura, asa cum m-am priceput :) Pana la acel moment insa eram ciuca ruptului de foi pentru ca, desi imi placea sa scriu, ma grabeam si mai dadeam rateuri, mai faceam cate un "porcusor" de cerneala pe care incercam sa-l razuiesc cu guma sau cu lama si ajungeam de gauream foaia de hartie, ceea ce era de neingaduit intr-un caiet "de curat". Si-mi rupea foi si eu scriam si iar imi rupea si iar scriam.....Uite-asa se vedea in practica pe-atunci zicala de mult mai tarziu aflata de mine "Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample"...:)...chestia cu scrisul.... :))

Deci ce vreau sa spun e ca eram supravegheati si educati in familie, la lectii particulare, la scoala, la sport, de fiecare parinte, profesor, instructor, bibliotecar, fiecare pe felia lui, in general nu se bagau unii in ciorba celorlalti.

Si mi-aduc aminte ca aveam foarte mult timp pentru joaca, ne faceam si lectiile, mai aveam si "grija pioniereasca de unii colegi de clasa care nu aveau rezultate foarte bune la invatatura ca sa-i aducem la nivelul nostru "(!!!) :)), aveam timp si de franceza si de pian, mai tarziu si de gimnastica sau inot sau handbal, aveam si note bune "luate pe merit", nu eram stressati, nu eram inghesuiti intr-un colt de familie printre multitudinea de griji, aveam locul nostru central, supravegheat si totusi cu o autonomie de miscare remarcabila fata de generatiile viitoare.

Cum reuseau parintii, scoala, societatea sa echilibreze lucrurile nu stiu, dar am tot timpul senzatia ca ziua de 24 de ore a devenit din ce in ce mai restransa, mai secatuita, mai stafidita, mai imbatranita, incat nici copiii nu mai au copilarie, adolescentii si tinerii imbatranesc de tineri, maturii se copilaresc aiuristic, batranii se simt din ce in ce mai alienati intr-o lume care nu mai are cele 24 de ore ale unei zile...

Parfum de copilarie

Acest parfum al anilor copilariei mele … acest parfum pe care nu pot sa-l uit oriunde m-as afla sau oricat de mult as inainta in varsa .
M-am nascu in Bucurestiul anilor ’70 –mai exact in vara anului 1976 , intr-un cartier stravechi din zona centrala a capitalei , cu case boieresti (nationalizate) a caror arhitectura si frumusete ar starni invidia multor capitale celebre .
Amintirea anilor copilariei mele imi aduce intotdeauna o bruma de nostalgie care se aseaza incet peste toata fiinta mea si care imi indulceste sufletul oricat de trist si amarat ar fi .
Imi aduc aminte de aleile parfumate datorita teilor batrani , pe care ma plimbam cu parintii mei , imi aduc aminte de mirosul curat al ploii si zgomotul acesteia care se auzea pe tigla cladirii , imi aduc aminte de Dambovita , frumoasa Dambivita de odinioara strajuita de-oparte si de cealalta de pomi batrani sau mai tinerei care imi incantau in fiecare primavara privirea mea de copil, prin bogatia de poveste a coroanelor lor inflorite care parca sclipeau in lumina soarelui , imi amintesc de pamantul umed , inverzit si plin de floricele salbatice al malurilor acestul splendid rau ce a fost odata , unde aveam obiceiul sa sa ne furisam pe ascuns , fara ca parintii sa aiba habar pentru a culege flori (noi fetele ) ori pentru a pescui asa cum se pricepeau si ei strengarii de baietei !!!
Imi mai aduc aminte de dragul meu Cismigiu care se afla in spatele casei noaste , unde nu cred ca era zi in care sa nu-l “speriem “ cu vizitele noastre de copii neastamparati ! Cismigiul ... batranul meu Cismigiu cat de dor imi e de el , de Cismigiul de odinioara , cu aleile pietruite si umbrite de arbori seculari ori a caror bolta incarcata de zapada se apleca impovarata de-asupra capetelor noastre , de fotograful din coltul aleii principale care avand in dotare un calut de lemn si un aparat de fotografiat de moda veche ne facea din cand in cand cate o poaza de familie .
Imi aduc aminte de iernile copilariei mele in care bradul de Craciun sclipea in fiecare noapte in salonul nostru si pe care aveam obiceiul sa-l privesc din camera mea pana ma fura somnul acela dulce si fara griji , brad care era incarcat cu bomboane fondante de toate culorile , napolitane, bomboane cubaneze (luate de la “Casa de comenzi” si pe inci pe colo cate o ciocolata micuta ... hehe, dar cu cata nerabdare asteptam sa treaca noaptea dinaintea Craciunului pentru a putea desface darurile de la “Mos Gerila” , daruri cumparata de mama de la “Romarta copiilor”.
Imi aduc cu drag aminte de prima mea zi de scoala in care mama avea grija sa ma apreteze bine , sa-mi aramjeze pampoanele mari de pe coditele impletite sa-mi puna dresul alb de bumbac si pantofii negri de lac cu bareta si sa-mi spuna tot drumul ca de-acuma sunt fetita mare ca doar dee.. “merg la scoala “ asa ca as face bine ca de-acuma sa nu ma mai legan atunci cand stau pe scaun “ca o sa rada toti de mine “ .
Apoi imi aduc aminte de vacantele in care parintii ne “expediau “( pe mine si pe fratele meu) la tara la bunici unde formam echipa cu ceilalti verisori si unde acele aproape 3 luni cat stateam pe capul sarmanilor bunici ii terorizam .Si apoi, cand se ternina vacanta , plansete si bocete si din partea noastra dar mai ales din partea bunicilor ca “ cine stie daca la anul vom mai apuca sa ne vedem “ . Si asa, ne intorceam la oras plini de regrete ca e prea scurta vacanta, la prietenii nostri carora aveam ce le povesti pentru jumatate de an !
Imi amintesc atat de multe lucruri despre copilaria mea, ca parca nici nu-mi vine sa cred ca au trecut atat de multi ani de atunci . De fiecare data cand ma apuca melancolia vremurilor acestora , ma gandesc ca as da orice numai sa mai traiesc macar o zi din frumoasa mea copilarie ,dar ce pacat ca nu este posibil !!!! Intre timp am crescut , m-am maturizat si incerc sa-mi fac viata in continuare frumoasa . Cateodata reusesc , alte dati nu ... bineinteles ca sunt momente de fericire si acum la anii maturitatii , dar fericirea aceea depilna si pura de atunci nu cred ca o voi mai intalni niciodata . Ma simt o norocoasa ca mi-a ramas macar parfumul primavaratic si amintirea copilariei mele !
Sper ca aceste amintiri ale mele , sa reuseasca sa trezeasca in sufletele tuturor celor care citesc randurile de mai sus, emotia copilariei fiecaruia!

Cu drag , Elu

Am citit amintirile voastre dragi colegi si am ajuns la concluzia ca am fost o fetita foaaaarteee cuminteeeeee... ;)

Atat de cuminte incat am dat foc bradului in a doua zi de Craciun. Am vrut sa le arat surorilor mele mai mici cat de frumos arata bradul cu artificiile aprinse si agatate pe crengile lui. :O

Si... eram isteata foc!!!! Atat de isteata incat atunci cand am vrut sa incerc cat de incinsa este soba (care de altfel dogorea), m-am gandit ca nu este bine sa pun mana pentru ca ma frig, asa ca mi s-a parut mai potrivita limba care era umeda... #-o

Ares_3 a scris:

eumarian, multumesc :)

Datorita tie am gasit prima carte A MEA:

[ link extern ]

o amintire legata de ... :"> "Muc cel Mic" :happy:

aveam putin peste 4 ani - facusem hepatita A si cand m-au internat m-au lasat fara niciun lucrusor personal fapt ce a dus la un protest "energic" din partea mea - nu am vrut sa imi curat nasul cateva zile bune fapt ce a dus la interventia orelistului - plus ca incercau sa ma convinga sa ma tund (aveam parul foarte lung) imi tot spuneau ca "parul creste" si eu nu si nu dar am tinut minte, si, cand am ajuns acasa mi-am tuns papusa cu parul din lita #-o arata ca un arici si m-am pus pe plans cand toti ai casei au inceput sa rada la vederea "aratarii"...

am sa revin cu placere
minunat topic! :luck:

1 Mai muncitoresc..... din vremea copilariei mele insemna neaparat participarea la manifestatie.
Nu conta ca era frumos sau urat afara, manifestatiile se tineau.
Mi-aduc aminte de bucuria cu care abia asteptam momentele, dar si gandul ascuns de "dupa"....:)
Ne adunam la scoala dis-de-dimineata, ma scula bunica-mea cu noapte-n cap, ma imbracam cu uniforma scrobita hartie pe mine, bluza alba, cravata rosie (fara tricolor in anii aceia), insigna de pionier cu flamura pe care scria "Sunt gata-ntotdeauna", bentita alba pe cap, fusta bleumarine in cute de 2 cm, ciorapi albi trei sferturi si....pantofi negri cu sireturi.
Pentru pantofi am avut toata viata o fixatie (nici acum nu m-a iertat!) si din aceasta pricina la fiecare Paste ma innoiam cu o pereche.
Ei la un asemenea 1 Mai Pastele cadea dupa, asa incat, de dragul pantofilor noi, m-am incaltat cu ei. Probabil ca mama mi-o fi spus ceva, dar nu tin minte decat ca ma incaltasem cu ei si cu ei am ramas aproape toata ziua #-o
Era destul de rece afara si pana la scoala m-a insotit bunica-ma numai si numai ca sa imi ia puloverul pe care il aveam pus pe mine si pe care evident nu aveam voie sa-l tin la manifestatie.
La scoala stiu ca ne dadea o gustare formata dintr-o chifla din aceea crestata pe coaja si o felie de salam italian, plus o bucata de rahat cu un biscuit pe post de "dulce".
Ne confectionasem inainte la orele de lucru manual flori artificiale din hartie lucioasa si creponata viu colorate, puse pe niste bete si legate cu litza.
Maica-mea imi daduse cativa lei sa am la mine pentru "dupa"...:)
Nu mai tin minte cu ce ajungeam la locul de adunare de la sosea, acolo ne incolonam si ...stateam....ore intregi pana ne venea randul la demonstrat.
Nu tin minte sa fi fost epuizati sau mofturosi sau intr-un fel anume ca asteptam atata. Stiu ca eram voiosi....da, ca in salutul "salut voios de pionier!" :))
Dupa demonstratie, facuta in pas de defilare, fluturand in mana stanga amaratele de flori artificiale si cu mana dreapta in pozitia de "salut" treceam prin fata tribunei strigand din toti rarunchii "Uraaaaaaa!". Noi, copiii, chiar ne iubeam conducatorii. Nu simteam altfel. Cred ca strigam si lozinci, dar nu-mi mai amintesc asta, probabil ca da!.

La spartul coloanei, adica "dupa" ne asteptau niste mese acoperite cu fete de masa albe si cu niste oloaie mari pline cu cremvursti. Era bucuria suprema....cu cativa leuti ne luam pe un carton "o pereche de cremvursti cu mustar" si o sticla de suc care era roz cu gust de zmeura sau galbui-portocaliu cu gust de portocale - sticlele acelea de 200 ml grunjoase; mancam cu o pofta mare. mare de tot.
Nu voiam mai mult. Ma intreb adeseori cum de atunci ne saturam cu atat de putin?!
Asta era bucuria pe de o parte, dar aveam si o suferinta nespusa, ajunsesem sa schioapat pentru ca, evident, pantofii noi nouti imi facusera basiti. Toata viata am iubit pantofii si i-am urat in acelasi timp pentru ca nu era pereche de la Dumnezeu si de la parinti data sa nu ma chinuiasca cu nelipsitele rani de la calcai sau degetele. Geaba mi-i inmuia taica-meu cu spirt, cu otet, cu nu mai stiu ce, pana nu-si faceau damblaua nu se putea.

Cat eram de fericiti atunci si stau si ma gandesc ca eram asa pentru ca eram copii, pentru ca eram invatati sa ne multumim cu putin si, am mai spus-o undeva prin aceste amintiri, pentru ca sufletul nostru, viata noastra de copii era lasata sa zboare libera fara incorsetari prea multe si nici pomeneala de fitze.... eram copii obisnuiti, ne iubeam parintii care aveau grija de noi, ne iubeam profesorii, ne placeau vecinii, ne placea praful strazii, maidanele, vacantele, timpul scolii, pomii infloriti, inverziti, gardurile strambe de la curti si multe, multe altele...
Uneori, cand ma simt agasata de prezent, vin aici, pe acest topic si recitesc ce au scris altii si ce am scris si eu si ma curat de zgura zilnica, aducandu-mi aminte de sufletul meu de copil....