Avocatnet 2011: Despre copilărie...

=D> :kissing:
Doamna, sunteti minunata!
Mai povestiti, va rugaaam!:love1:
De departe sunteti cel mai de seama povestitor al topicului! =D>
PS. :secret: acum pe cine invidiati si pentru ce? :coffee:

Multumesc, dar pur si simplu scriu in zadar, adica munca in zadar, am scris juma' de pagina, am apasat pe ceva si din cauza ca dupa noile modificari nu se mai autosalveaza ca sa putem recupera mesajele sterse din greseala....am pierdut ce scrisesem. Oooooooof! X-(:training:, iar ca sa pui un emoticon cu care sa-ti pigmentezi scrisul...stai de ti se face parul maciuca de nervi!!!! :closedtopic:

Nu sunt singura, cred ca ati scapat-o din vedere pe @Ares_3, dar si pe dv. toti, de altfel. Crochiurile vazute cu ochii mintii, descrise de noi aici, fac toata savoarea topicului, fiecare din noi ne regasim in cele povestite de ceilalti si aceasta dulce nostalgie cred ca ea este cea minunata, minunea noastra din suflet.... :)

Bun, azi invidiez pe oricine poate merge pe strada atat si asa cum vrea........ Ma refer la mersul pe jos, pietonal...

Ce insemna pe vremea cand eram pana in gimnaziu iesitul la iarba verde?.... :))
Locuiam pe o strada adiacenta Splaiului Unirii, pe langa "chiul garlii", cum i se spunea in cartier, denumire cu care intrasem in gimnaziu si inca nu ma invatase nimeni ca i se spune Cheiul garlii sau Cheiul Dambovitei.
Eram in vacanta de vara si aveam o prietena care locuia pe Splai, dar curtile noastre aveau comunicare prin spate, intre ele printr-alta mai mare, la comun.....:) Vai, vai, ce arhitectura alambicata era in spatele caselor ce se vedeau din strada!!!

Doina, asa o chema, ma chema la ea, in mod tainic caci aveam sa dam lovitura la racitor, atunci nu erau frigidere, erau acele racitoare cu gheata. Tatal ei, nenea Otto, un evreu care mi-a creat imaginea, inca din copilarie, cum era evreul familist, culant, bonom si vesel, aducea acasa, de cum incepeau sa apara in primavara sau in vara, rand pe rand trufandalele. Atunci se manca ridichi, ceapa verde, usturoi verde, salata, castraveti etc...fiecare la vremea lor, cand apareau, nu ca acum de-a valma si oricand de nu mai exista o randuiala a gustului....
In copilarie am mancat intotdeauna trufandalele la Doina, ai mei asteptand sa se mai ieftineasca si sa devina fructe si legume pur si simplu :)
Intotdeauna am beneficiat de mila cuiva, am fost norocoasa de felul meu :))

In fine, ma chema Doina si-mi spunea soptit, sa nu ne auda mos Dragan, bunicul ei, ca ne luam "provizii", un servet si un pled (o paturica cat sa ne cuprinda pe noi doua si mergem pe chei sa mancam "la iarba verde"...:))
Luam putina branza, salam bun taiat foarte fin, castraveti, ceapa, rosii, masline, apa de la racitor intr-o sticluta de 250 ml si o zbugheam din curte, traversam strada si ajungeam la "iarba verde". Ne strecuram pe sub barele care margineau si atunci cheiul, coboram cu atentie sa nu alunecam pe panta cheiului si ne asezam pe o portiune orizontala foarte ingusta, dar pentru noi suficienta, unde intindeam pledul, servetul, si "bucatele".

Cheiul, pe atunci, era inverzit natural cu iarba si balarii, salcii crescute intamplator, tufe diferite, apa era atat de murdara si cleioasa incat, oricat am fost eu de iscoditoare de felul meu, nu am incercat niciodata sa bag piciorul in ea. Nu mai vorbesc ca malurile apei, cam pe sub portiunea unde stateam noi, dar de-a lungul intregului curs de apa erau pline de galerii de sobolani (le vedeam pe cele de vis-a-vis).
Si asa mancam noi la iarba verde, pe langa o apa murdara si cu vietatile garlii misunand pe sub noi probabil. Nu aveam nicio frica, eram temerare si foarte pline de initiativa.

E unul din putinele topicuri pe care il recitesc, pentru ca deja ne-am spus atatea incat mi-e teama sa nu repet amintirile cuiva pentru ca se intalnesc sau chiar se confunda cu ale mele. Insa elena138 are dreptate sa spuna despre elga50 ca este de departe cea mai darnica – felul in care ne povesteste ma face sa imi imaginez un cerc format din noi toti in jurul ei, tacuti, cuminti...
elga50 :vishenka:

Intre mine si fratele meu diferenta este de 4 ani si jumatate. Aveam 5 ani cand mama a avut curaj sa ma lase singura cu el in casa pentru ca nu avea cine sa stea cu noi. Pregatea 2 sticlute cu lapte si una cu ceai iar eu stiam cand sa i le dau (banuiesc ca i le cam dadeam una dupa alta pentru ca urla foarte tare, daca ma concentrez il aud si acum :hammer:). Avea curaj mama!
Cu restul nu mai stiu cum faceam (curatenia locala :rolleyes: ), inseamna ca nu au fost probleme deosebite. Probabil ma invatase. Si asa a fost pana cand a implinit el 9 luni, abia atunci a putut una dintre bunici sa il ia.

Odata cand eram singura cu el a inceput o furtuna cu tot alaiul: fulgere, traznete, ploaie zgomotoasa – si acum mi-e urat de zgomotul tunetelor, d-apoi atunci... Banuiesc ca m-am speriat rau, pentru ca l-am luat in brate, am intrat in dulap si am tras cat s-a putut usa. Jos in dulap erau paturi asezate una peste alta, culcus excelent – am adormit amandoi.

Cu siguranta va dati seama ce a simtit mama cand a venit acasa si nu ne-a gasit... de-abia dupa ce a rascolit toata casa s-a gandit sa caute si in dulap – probabil pentru ca usa era aproape inchisa.

Acum ma indoiesc ca in vreo familie de conditie cat de putin peste limita de jos a saraciei cineva ar avea curaj sa lase 2 copii atat de mici singuri.
Sintagma cu cheia de gat este, cred, una dintre definitiile generatiei noastre – pe langa decretzei, desigur.

Sintagma cu cheia de gat este, cred, una dintre definitiile generatiei noastre – pe langa decretzei, desigur.

De acord, dar hai sa recunoastem ca au fost momente de care acum ne amintim cu drag.
La mine, eu eram mai mica, dar mai rea :">
Intr-una din zile, ne-am trezit dimineata si nu era nimeni acasa. Asa ca, ne-am imbracat (cu sortuletul bleu si cu fundita rosie) si am plecat la gradinita. La intoarcere, nu am ajuns direct acasa, pentru ca am intalnit pe drum un tufis cu multe balarii si cu mure. Acelasi pe langa care treceam de doua ori pe zi, dar atunci era momentul sa-l atacam :ohyes: Asa ca ne-am oprit si am mancat ... nu stiu cat timp, ca murele le-am epuizat repede. La plecare, eu am uitat sa-mi iau si ghiozdanelul (era din metal, cam de dimensiunea unui penar, cu un maner -parca- de plastic si avea pictata pe Alba ca Zapada). Asa ca am ajuns acasa doi copii muzguriti, cu un singur ghiozdanel si la niste parinti ingroziti ca li s-a intamplat cine stie ce nenorocire copiilor.

Apoi, prea-desele repetari "Cand ajungem langa cineva cunoscut, salutam, ca asa trebuie sa faca copiii educati!", au ajuns litera de lege. Asa se face ca, prin buricul targului, de mana cu unul din parinti (chiar nu-mi amintesc cu care), vad un om sezand pe o banca si privindu-ne. Ce credeti ca a urmat? M-am desprins din mainile cui oi fi fost si am plecat sa-l salut pe omul de pe banca. :) Apoi povestiri ca nu pe oricine , iar eu intrebam "De ce?/Pai de ce?" :duh: Evident, au lasat aprofundarea pe mai tarziu :whistle:

Da, dar si cand faci multe prostioare, la un moment dat ti se-ncurca!
Am asteptat intr-o dupa-amiaza sa plece parintii la serviciu si am plecat si noi la scaldat. La vremea aceea era, la marginea orasului, un lac peste care acum sunt blocuri. Aaa, nu singuri! :belay: Toti copiii de pe strada si-un bunic.
Ajunsi pe balta, fiecare a fixat un loc de scalda, pe care l-a si ocupat. Vecina-mea a-nceput sa tipe ca a scapat in groapa. Eu, singura aproape de ea, am intins mana s-o scot. Era groapa! Am vazut in cateva secunde cat de adanca si am inteles ca oricata apa ai inghiti, nu suplineste aerul. Singurul aspect deranjant, odata intinsa pe mal, a fost ca nu mai aud. Sa va spun ca mama nu stie nici azi de intamplarea asta?:)

Cred acum ca doi copii de varste apropiate fac muuulte lucruri pe care, ca adult, nu le poti tolera.
Nu-mi amintesc decat ca era iarna, cu zapada foarte mare si, cu partia care se facuse, nu cred ca ma vedeam de ea. Cred ca ne-am jucat cumva cu focul, ca oricum era grav ce gacuseram. In fine, tata a zis ca lui nu-i trebuie copii neascultatori si sa plecam de la el. Asa ca mama ne-a strans cateva lucrusoare per fes, le-a legat in cate o fata de masa si ne-au scos pe poarta. Am uitat sa spun ca eram la tara si ca acum n-as baga mana in foc ca erau hainutele noastre in bagajele alea!:acute:
Credeti ca am plans, rugat, implorat? Nooo! Cum am iesit pe poarta, am inceput sa ne facem planul ce-o sa le spunem bunicilor cand ne vor vedea cu bagaje! :)) Cred ca ne-am si certat pe durata "vizitei", ca tata a fost tare speriat (oare a cata oara?!) ca noi chiar plecam, asa ca ne-a strigat inapoi, iar noi am raspuns abia la al treilea apel!!! B-)
Doamne, parintii nostri au fost chiar eroi!:sorry: Ma rog, ma rezum la mine :">

Cu cheia de git! Asta imi aduce aminte de o intimplare asemanatoare cu a lui@Ares.
Eram prin clasa a 4 a iar sora mea avea cam 3 anisori.Mama lucra pina mai tirziu iar tata era plecat in delegatie. Toamna tirzie, se intuneca devreme iar vecina care isi arunca din cind in cind ,ochi la noi ,a tinut sa ne anunte ca pleaca la un'' nene care tocmai ce a murit'' si nu mai vine pe la noi dar sa fim cuminti ca trebuie sa apara mama.#-o
Sora mea, care nu stia ce inseamna a murii si curoiasa din fire,a inceput sa imi puna o multime de intrebari pe un subiect, care nu imi placea nici atunci si nici acum.Am incercat sa ii explic cum ma pricepeam eu mai bine(dinduma mare atotsiutoare:rolleyes:),numai ca pe masura ce ii explicam, mi-i se facuse o frica de ma apucat plinsul.Sora-mea, care nu stiu ce a inteles sau nu,a inceput si ea sa plinga.Am luat-o in brate si am urcato pe masa(oare ce o fi fost in mintea mea?) ne-am luat in brate si am plins in cor pina a venit mama, alertata fiind de administratorul blocului ce statea doua etaje mai jos!:slap:
Saraca mama!Ma gindesc cite ginduri negre or fi bintuito pina a ajuns acasa?!
Mare dreptate are @elena 138, parinti eroi si fara certificat!