Articole interesante

Ronald Reagan - primul discurs inaugural, 20 Ianuarie 1981
[ link extern ] /

[…]
Suferim cea mai lungă şi una dintre cele mai grave inflaţii susţinute din istoria noastră naţională. Deciziile noastre economice sînt denaturate de ea, ne afectează prosperitatea, îi zdrobeşte pe tinerii care se zbat să reuşească şi pe bătrînii cu venituri fixe deopotrivă. Ameninţă să distrugă vieţile a milioane de oameni.
Lipsa de comenzi din industrie a aruncat muncitorii în şomaj, într-o viaţă de mizerie şi lipsită de demnitate personală. Cei care lucrează nu primesc retribuţii echitabile pentru munca lor într-un sistem fiscal care penalizează succesul şi împiedică susţinerea unei productivităţi mari.
Dar, oricît de mare ar fi povara fiscală, aceasta nu a reuşit să ţină pasul cu cheltuielile publice. De zeci de ani am acumulat deficit peste deficit, am ipotecat viitorul nostru şi viitorul copiilor noştri pentru comoditatea trecătoare a prezentului. A continua mai departe pe această direcţie ar însemna garantarea unor extraordinare răsturnări sociale, culturale, politice şi economice.
Tu şi cu mine, ca indivizi, putem, cu ajutorul împrumuturilor, să trăim dincolo de mijloacele noastre, însă doar pentru o perioadă limitată de timp. De ce, atunci, să ne imaginăm că în colectiv, ca naţiune, nu sîntem limitaţi de aceleaşi obligaţii?
Trebuie să acţionăm astăzi pentru a ocroti ziua de mîine. ªi nu vreau să fie nici o neînţelegere – vom începe să acţionăm, şi chiar de astăzi.
Problemele economice care ne afectează s-au acumulat de-a lungul cîtorva decenii. Nu vor dispărea în cîteva zile, săptămîni sau luni, dar vor dispărea. Vor dispărea pentru că noi, ca americani, avem capacitatea şi acum, ca şi în trecut, să facem ce trebuie făcut pentru a ocroti acest ultim şi cel mai înalt bastion al libertăţii.
În criza actuală, nu guvernul este soluţia problemei.
[…]
Auzim într-una vorbindu-se despre grupuri de interese. Preocuparea noastră trebuie să fie pentru un grup de interese care a fost neglijat pentru prea mult timp. Acesta nu cunoaşte graniţe şi împărţiri etnice sau rasiale şi se întinde de-a lungul întregului spectru politic. Acesta este alcătuit din bărbaţi şi femei care ne furnizează hrană, care patrulează pe străzile noastre, care lucrează în minele şi în fabricile noastre, care îi învaţă pe copiii noştri, care se îngrijesc de casele noastre şi care ne vindecă atunci cînd sîntem bolnavi – profesioniştii, industriaşii, negustorii, funcţionarii, taximetriştii şi şoferii de camioane. Aceştia sînt, pe scurt, “Noi poporul” […]
Guvernul nostru nu are nici o putere, cu excepţia celor acordate de către cetăţeni. Este momentul potrivit pentru un control şi pentru schimbarea sensului de creştere a guvernului, care dă semne că a crescut dincolo de acordul celor guvernaţi. […]

**
De ce mi se pare interesant? Pentru ca multe nu par sa se schimbe vreodata / undeva in mod semnificativ!?

Interesant este pentru cine vrea cu adevarat sa inteleaga evolutia societatii,pentru ceilalti care isi urmaresc doar propriul interes chiar nu conteaza ce ramane in urma .Dupa noi potopul e cel mai actual exemplu .

Mai bolnavi ca oricând! - Sicko


[John Daniel] Ehrlichman: "Acum am restrâns problemele vicepreşedintelui vizavi de această chestiune la un singur aspect, şi anume dacă ar trebui să includem aceste Organizaţii de Menţinere a Sănătăţii, precum acea Permanente, a lui Edgar Kaiser". Preşedintele [Richard Milhous] Nixon: "Ia spune-mi, că nu mă prea pricep la nici unul din afurisitele astea de programe medicale". Ehrlichman: "Ãsta e unul bazat pe iniţiativa privată". Nixon: "Păi, îmi place cum sună asta". Ehrlichman: "Edgar Kaiser conduce acea Permanente pentru profit. ªi motivul pentru care o poate face... L-am chemat aici pe Edgar Kaiser, să discute cu mine despre asta... ªi am intrat în nişte detalii... Toţi stimulii merg spre mai puţină îngrijire medicală, pentru că, cu cât le oferă mai puţină îngrijire, cu cât ei fac mai mulţi bani". Nixon: "Bine". Ehrlichman: "ªi stimulii funcţionează în direcţia potrivită". Nixon: "Nu-i rău".

O discuţie din Biroul Oval între Nixon şi Ehrlichman, consilierul său pentru probleme interne, cu un an înainte de izbucnirea scandalului Watergate. A doua zi (18 februarie 1971), Nixon se adresează, într-un discurs, naţiunii: "Propun astăzi o nouă strategie naţională a sănătăţii. Scopul acestui program este, pur şi simplu, acesta: vreau ca America să aibă cel mai bun sistem de îngrijire medicală din lume, şi vreau ca fiecare american să poată avea parte de această îngrijire când are nevoie de ea".


Binefacerile unui sistem privat

Planul Nixon-Ehrlichman funcţionează. În 2007, America este pe locul 31, într-un top al sistemelor de sănătate publică realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Acum vreo două săptămâni, o femeie a murit, în Statele Unite, din cauza unei hemoragii chiar în sala de Urgenţă, în timp ce soţul ei şi un bărbat care se afla întâmplător acolo sunau, amândoi, la 911 pentru a se plânge că pacientei nu i se acordă nici o atenţie. Nici lor nu li s-a acordat vreo atenţie, pentru că, nu-i aşa, erau deja la Urgenţă. Un caz apărut în mass-media, de care îşi aminteşte un critic de film american într-o cronică a celui mai recent film al lui Michael Moore, Sicko. Documentarul, care a avut premiera la Cannes, a fost lansat recent în cinematografele din Statele Unite. Roger Ebert se solidarizează, fără rezerve, cu mesajul filmului, deşi el însuşi declară că şi-a petrecut ultimele nouă luni într-un spital din Chicago, unde a avut parte de cele mai bune îngrijiri medicale. "Am un singur motiv ca să mă plâng, şi acesta este: fiecare american ar trebui să fie la fel de norocos ca şi mine", spune Ebert.

Alte exemple, furnizate de această dată de filmul lui Michael Moore. O asistentă medicală povesteşte cum şi-a pierdut soţul: deşi existau şanse reale ca acesta să fie operat şi salvat, printr-un transplant de rinichi şi un tratament cu măduvă osoasă, compania de asigurări a refuzat să plătească tratamentul, pe motiv că era "experimental". Rămaşi fără alternative, el şi-a aşteptat moartea, iar ea a rămas singură, cu fiul lor preadolescent, fără să poată trage pe nimeni la răspundere. O altă femeie se duce la spital cu fetiţa sa, care are febră. Compania de asigurări nu permite însă ca aceasta să fie îngrijită oriunde: trebuie să meargă la unul dintre spitalele sale. Când ambulanţa ajunge, după multe ore, la noul spital, este prea târziu pentru a salva copilul. Două femei mor de cancer, după ce li se refuză nu tratamentul, ci orice fel de analize pentru stabilirea diagnosticului. ªi, comparativ cu acestea, exemple mai puţin dramatice: el şi ea de vârstă mijlocie, cu cariere prospere, cu şase copiii care au urmat universităţi prestigioase; amândoi sunt obligaţi să-şi vândă casa şi să se mute în subsolul casei uneia dintre fiice, pentru că nu mai pot face faţă cheltuielilor medicale.

Toţi aceşti oameni aveau asigurări medicale la aşa numite HMO-s - Organizaţii de Menţinere a Sănătăţii - întreprinderi private, de tipul Kaiser Permanente, menţionată în discuţia dintre Ehrlichman şi Nixon, care gestionează serviciile medicale din Statele Unite. Problema e că libertatea pe care o au aceste întreprinderi (cumpărată cu bani grei, spune Moore, sub formă de congressmen-i şi politicieni de toate culorile - chiar şi George Bush Jr. s-ar afla pe lista de plată!) le permite să funcţioneze nu în interesul pacienţilor, ci în cel al propriei cifre de afaceri. De aici toate abuzurile împotriva bolnavilor, a menirii înseşi a unui sistem medical şi a celor mai elementare valori umane - compasiune, într-ajutorare - pe care le semnalează Moore.


Un eseist cinematografic

Mărturiile victimelor sistemului sunt dublate de cele ale unor angajaţi, unii cu poziţii foarte înalte, din cadrul companiilor de asigurări medicale. Toţi spun că slujba lor era / este să găsească fie hibe în fişa medicală a pacienţilor, care să justifice refuzul asigurării, fie chichiţe în aceiaşi fişă, care să motiveze refuzul plăţii pentru serviciile medicale. "Nu refuzaţi îngrijirea medicală, refuzaţi doar plata acesteia", e justificarea companiilor faţă de angajaţii lor. Aflăm acest lucru dintr-o mărturie a Dr. Linda Peeno, care a ocupat o poziţie de vârf în cadrul companiei Humana. Împinsă de mustrări de conştiinţă, ea îşi înşiră faptele, pentru care nici o lege nu o va trage la răspundere, în faţa Congresului american: "Mă aflu aici, în primul rând, astăzi, pentru a face o mărturisire publică. În primăvara anului 1987, ca doctor, am refuzat unui om o operaţie necesară care i-ar fi salvat viaţa şi, în consecinţă, decizia mea i-a provocat moartea. Nici o persoană şi nici o organizaţie nu m-a considerat responsabilă pentru acest lucru, pentru că, de fapt, ceea ce am făcut a fost să economisesc jumătate de milion de dolari, în beneficiul companiei. ªi, mai mult, acest gest mi-a consolidat reputaţia de director competent pe probleme medicale, şi a asigurat ascensiunea mea continuă în domeniul medical. Am evoluat de la câteva sute de dolari pe săptămână, ca referent medical, la o sumă de şase cifre, în continuă creştere, într-o poziţie de conducere".

Însă tonul filmului nu este unul tragic. Dimpotrivă, e unul îngrijorat-sarcastic. Imagini de arhivă, din filme horror sau din clipuri ruseşti de propagandă comunistă, combinate cu comentariile când jucat-naive, când reţinut-ironice ale lui Moore imprimă un ritm săltăreţ şi atenuează, aparent, gravitatea faptelor prezentate. De fapt, toate această recuzită comică are funcţia primară de accent cinematografic, ce cade, subtil, peste punctul de vedere al regizorului. Ca şi Fahrenheit 9/11, Bowling for Columbine etc, până la Roger & Me, primul lungmetraj regizat de Michael Moore, Sicko are structura unui documentar atipic, care prezintă, de la un capăt la celălalt, argumente şi dovezi în apărarea unei singure păreri. Fără echilibru al poziţiilor, fără argumente ale părţii adverse. ªi fără orice fel de barieră, când vine vorba de manipularea spectatorului, spre îmbrăţişarea perspectivei pe care o vinde filmul: argumente afective, schimbări de tonalitate a vocii, atacuri directe sau împunsături disimulate, jocuri de montaj. Apropo de tonalitate: unul este Moore, blajin şi suav, din background-ul filmului său, şi altul este Moore care atacă în direct CNN-ul, la CNN, în emisiunea lui Wolf Blitzer (vreo 10 minute de discurs furibund despre CNN-ul care ia bani de la companiile medicale).

Michael Moore nu este un autor de film documentar ci, mai degrabă, un eseist. Un scriitor care livrează tablete etice şi sociale - excelent documentate şi impecabil construite - pentru coloana unui cotidian de tiraj global. Spun tiraj global pentru că este vorba despre America, iar filmul - produs de Dog Eat Dog, propria companie a lui Moore - va ajunge, rapid, în toată lumea.

De fapt, Michael Moore a ocupat o nişă care îi poate asigura, atâta timp cât va rămâne credibil, un imens potenţial de notorietate şi de imagine: critica socială şi, în particular, critica societăţii americane. Una dintre cele mai frecvente acuzaţii pe care i le aduc cei care nu-l au la inimă - şi şi-a făcut destui duşmani în America -, pe lângă faptul că manipulează informaţiile şi spectatorii, e că ar fi "an attention whore". O starletă care caută, cu orice preţ, să ajungă în centrul atenţiei. Însă credibilitatea pe care el trebuie să şi-o păstreze nu are nimic de-a face nici cu obiectivitatea jurnalistică, nici cu caracterul său, în viaţa privată. Credibil înseamnă convingător, iar puterea filmelor sale stă nu în montaj, ci în dovezile incontestabile pe care le adună. Sute şi sute de interviuri, mărturii, din interiorul sistemului sanitar şi din afară, din America şi din restul lumii. Recitiţi discuţia dintre Nixon şi Ehrlichman, de la începutul acestui text, şi apoi mărturia doctorului de la Humana, Linda Peeno. Ce mai poţi spune? Exemplele vorbesc de la sine!

Nu sunt doar americani în interviurile lui Moore, ci şi canadieni, britanici, francezi şi chiar cubanezi. Cele patru ţări au adoptat serviciul medical universal, despre care politicienii americani spun ba că ar fi primul pas spre comunism, ba că ar fi lent şi ineficient. Interlocutorii canadieni, britanici şi francezi sunt de altă părere, şi râd de Michael Moore când acesta întreabă, în repetate rânduri, făcând pe neştiutorul: "şi cum, nu costă nimic?". În Cuba regizorul ajunge, alături de câteva zeci de americani care nu-şi permit tratamente medicale, chipurile, din întâmplare, după ce este alungat de la gardul închisorii Guantanamo - singurul loc din Statele Unite unde serviciile medicale sunt universale şi gratuite. Trei voluntari care au dat o mână de ajutor la locul atentatelor de la 11 septembrie se află în ceata de bolnavi a lui Moore. Ei suferă de tulburări psihice şi respiratorii; nimeni nu-i îngrijeşte, pentru că, voluntari fiind, nu se află pe lista de salarizare a primăriei newyorkeze, iar guvernul se îndoieşte că au petrecut suficient timp la locul dezastrului pentru a merita orice fel de ajutor.

Punctul final al demonstraţiei: America este singura ţară din lumea vestică fără un serviciu medical universal, iar sistemul sanitar subordonat OMS-urilor şi companiilor farmaceutice e de slabă calitate, discriminator şi, în unele cazuri, criminal. ªi, dincolo de cifre şi de statistici, sunt dramele umane, numeroasele exemple concrete pe care Michael Moore le descoperă şi le lasă să se desfăşoare pe ecran. Dacă poliţia, pompierii, bibliotecile sau educaţia sunt, în America, gratuite şi universale, de ce n-ar fi şi sănătatea, se întreabă Moore. Nu e vorba despre comunism sau despre antiamericanism: dacă altcineva inventează o maşină mai bună, americanii o vor conduce; dacă o ţară are un sistem medical mai bun, de ce America s-ar ascunde în spatele sperietorii colectiviste şi nu l-ar adopta? Dovezile sunt copleşitoare şi, chiar dacă Michael Moore, sau filmele sale, sau şapca sa îţi stau în gât, nu poţi face abstracţie de ele. Problema pe care o ridică Sicko e dincolo de stânga vs. dreapta, de democraţi vs republicani. Moore are toate şansele să câştige, în mica sa cruciadă, mai mulţi aliaţi & fani ai acestui film ca oricând.


Treceţi şi pe la noi?

România ocupă, în topul OMS, poziţia 99, cu două locuri înaintea Moldovei, trei deasupra Bulgariei şi patru peste Irak. Ce-i drept, nu suntem ultimii din Uniunea Europeană: mai este şi Letonia, pe locul 105. Iată, i s-ar putea reproşa lui Michael Moore că, din nou, n-a forat, suficient de adânc, cu documentarea: ca fostă ţară comunistă, România are parte de un serviciu universal de îngrijire medicală. ªi tot ca fostă ţară comunistă, acesta este foarte prost finanţat. Prin urmare, nu are de ales şi trage bani de unde poate - şpăgi, plocoane, tunuri - şi face, pentru bolnavi, ceea ce poate: îi plimbă pe la diverse spitale şi-i lasă să moară în ambulanţă. Filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, care spune, în regim ficţional, această poveste, a rulat recent în Statele Unite. Deci Moore ar fi trebuit să ştie mai bine. Pe de altă parte, România nu face parte din lumea vestică...

S-au spus despre Michael Moore tot felul de lucruri, dintre care unul din cele mai corecte, cred eu, acela că e un patriot. Michael Moore din filmele sale, scenarist, actor, regizor şi comentator, nu cetăţeanul Moore, ale cărui obiceiuri şi opinii personale nu mă interesează. Nu contează că e sau nu maliţios, cabotin, manipulator sau dependent de atenţie: filmele lui identifică probleme, asamblează, din piese de puzzle bine alese şi atent finisate, un peisaj social şi propun soluţii. Mai mult decât atât, stârnesc reacţii şi au capacitatea de a provoca dezbateri publice.

Ele pot fi apreciate, desigur, şi în afara contextului social, ca mostre de eseu cinematografic original şi polemic, şi sunt, evident, şi o afacere - spoturile pentru Sicko au rulat, săptămâni la rând, pe CNN. Însă Michael Moore este un regizor de nişă cu o misiune & un critic social cu o platformă de expunere amplă. Rolul său este să arunce chestiunile supărătoare în faţă administraţiei Bush, corporaţiilor, CNN-ului şi tuturor celor care se fac vinovaţi pentru prostul mers al lucrurilor. Să arate cu degetul şi să pună întrebările incomode. Mizele sunt mari - adevăraţi coloşi, brontozauri - şi sunt atacate cu toate obuzele din dotare.

Ce vastă şi dezolantă groapă de cangrene şi tumori sociale aşteaptă vizita unui astfel de regizor, în România! ªi ce provocare: cu talent, umor şi răbdare de documentarist-hârţogar, câteva Fahrenheit 9/11 şi Sicko româneşti nu numai că ar încasa o grămadă de premii internaţionale, dar ar putea să schimbe ceva, mai mult decât orice anchetă de la TVR sau dintr-o pagină de ziar. Moartea domnului Lăzărescu a fost un film de ficţiune, însă aprecierile le-a primit, în mai toată lumea, pentru mesaj şi pentru stilul său de reportaj - francezii, care sunt pe locul întâi în lista OMS, au spus că aceea pare o poveste de la ei. Câţi domni Lăzărescu, câţi pensionari, căpşunari, funcţionari corupţi, copiii dezrădăcinaţi, şomeri, aurolaci şi câni comunitari există în blocurile şi pe străzile din România! Câteva subiecte: poliţia în România; sănătatea în România; armata în România (nu sitcom-urile de la ProTV, cu NATO...); jocurile piramidale în România (Caritas, FNI şcl); minerii şi mineriadele în România; lucrările publice în România (străzile, autostrăzile şi accidentele de pe ele); crizele politice eterne în România; maneliştii, maidanezii, căpşunarii etc, etc, în România.

Dacă nimeni nu ridică mâna, prin cartier, Michael Moore, here we are: când te-oi plictisi de Bush, Humana şi General Motors, te aşteaptă, în Bucureşti, câteva herghelii de maidanezi!

[ link extern ]

Viaţa fără de moarte - o «teorie» bizară. Putem trăi la infinit?

Teoria punctului Omega a lui Frank L. Tipler ajunge la concluzia că urmaşii noştri îndepărtaţi vor trăi la nesfârşit, devenind nemuritori. Dacă Universul, aşa cum crede Tipler, va sfârsi într-un Big Crunch (opusul Big Bangului) se va evolua spre o singularitate finală, aşa-numitul punct Omega, în care viaţa, sub forma de informaţie, ar putea continua la nesfârşit.

Trăind la nesfârşit

Teoria punctului Omega, a lui Frank J. Tipler, ajunge nu doar să prevadă o viaţă fără de moarte, ci chiar şi o... resurecţie. Câţi dintre noi, dacă ar putea, nu ar accepta imediat o astfel de condiţie? Poate totuşi nu mulţi, puşi în situaţia de a se debarasa de corp pentru a rămâne pură informaţie...

Punctul Omega, o invenţie a lui Pierre Teilhard de Chardin

Teologul iezuit francez Pierre Teilhard de Chardain (1881 - 1955), a introdus termenul de punct Omega pentru a defini nivelul maxim de complexitate organizată spre care evolueaza Universul. Punctul Omega este perioada imediat premergatoare singularităţii corespunzatoare sfârşitului lumii. În această condiţie Universul s-ar afla într-o stare de complexitate organizată. Teilhard de Chardin vede acest punct Omega ca fiind asemănător unei galaxii spirale în care nucleul este un fel de conştiinţă care orchestrează, prin intermediul mecanicii cuantice, tot restul (complexitatea din braţele spirale). Acest observator care a fost identificat cu omenirea însăşi care funcţionează ca un fel de Hristos colectiv.

Ulterior, dupa ce s-a ajuns la nivelul maxim de complexitate organizată, acest Hristos colectiv, în viziunea lui Chardin, va face saltul către singularitatea finală, în care toţi observatorii individuali dispar şi rămâne un singur supravieţuitor care altul nu este decât Hristos, cu dobândirea unei armonii unice.

Ciudata teorie a punctului Omega

Frank J. Tipler, (n. 1947), profesor la Universitatea Tulane din New Orleans, a preluat ideea punctului Omega şi a dus-o mai departe, introducând noi concepte din fizica particulelor şi a cosmologiei, precum şi o serie de ipoteze legate de structura spaţio-temporală a Universului.
Punctul Omega şi în cazul lui Tipler este premargator unei singularităţi finale la care se ajunge în urma unui proces de încetinire a expansiunii Universului şi o inversiune a acesteia către o contracţie spre un Big Crunch.

În acest proces capacitatea de calcul a Universului creşte cu o rată mult mai mare decât cea a trecerii timpului (timp care s-ar apropia de sfârşit), tinzând spre infinit. Pentru ca aceast lucru sa fie posibil, structura spatiului şi a timpului trebuie sa fie divizibila la infinit. În această condiţie, Universul devine un computer cuantic cu o capacitate nelimitată, capabil sa simuleze orice fel de „posibil univers" şi „creaturi". Din perspectiva locuitorilor unui astfel de univers lumea lor ar dura un timp infinit (corespunzând unei capacităţi de calcul care diverge spre infinit). Ba mai mult - orice fel de Univers posibil ar putea fi re-creat în punctul Omega - resurecţia ar putea avea loc iar noi înşine să ne regăsim, drept creaturi simulate de acest computer din punctul Omega.

Una dintre necesarele ipoteze care stau la baza acestei teorii este că omenirea va reuşi să colonizeze cu computere încărcate cu conştiinţe umane Galaxia Noastră într-un milion de ani. Clusterul Virgo ar fi colonizat în 100 milioane de ani şi aşa mai departe colonizarea s-ar extinde către întregul Univers. Tipler prevede ca punctul Omega va fi atins cam într-un miliard de miliarde de ani (ceea ce este enorm, ţinând cont că la ora actuală Universul nostru are „doar" circa 13 miliarde de ani - de la Big Bang).

Multe critici aduse teoriei punctului Omega

Sunt multe criticile aduse punctului Omega. Printre altele se arată că la ora actuală nu exista semne că Universul ar intra într-o faza de contracţie, ba dimpotrivă, expansiunea acestuia este chiar accelerată. Ideea lui Tipler a unui spaţiu şi timp divizibile la nesfârşit nu convinge - este însa adevarat că la ora actuală o teorie de gravitatie cuantică nu există (chiar daca există câteva idei, precum ar fi teoria corzilor - string theory).

Mulţi fizicieni consideră teoria lui Tipler, si cartea acestuia „The Physics of Immortality", o capodoperă de... preudo-ştiinţă.

[ link extern ]

Regi fără regat » Belu şi Bitang la prima reacţie după Jocurile Olimpice

"Gimnastica este o disciplină depopulată de sportivi şi de antrenori şi în acest fel nu se poate continua", spun cei care au adus trei medalii de la Londra.

Mariana Bitang se resimte încă după criza de epuizare care a scos-o rapid din sală în seara ultimului concurs. A fost momentul cînd Ponor s-a supărat pentru plecare, dar şi-a cerut scuze aflînd că antrenoarea a avut o criză de bilă şi o cădere a organismului.

Belu şi Bitang stau în camera din Satul Olimpic, în vreme ce gimnastele au reuşit să se smulgă tensiunii concursului încheiat, făcînd cumpărături în mall "inclusiv pentru angajaţii bazei de la Izvorani". Nu este vremea analizelor, spun cei doi antrenori, dar ei au opinii despre ce ar trebui făcut în sportul românesc.

"O schimbare radicală trebuie făcută şi Legea Sportului trebuie schimbată din temelii!", spune Octavian Belu. Mariana Bitang îl completează: "Toată problema se joacă în Parlament, acolo unde este nevoie de un consens pentru ca sportul românesc să fie salvat. ªi nu este o exagerare în ceea ce spun".

Cînd au spus că sînt fără contract şi cînd au avut acea izbucnire pe care au încercat apoi să o atenueze, Belu şi Bitang au pornit "de la evidenţa că gimnastica românească este depopulată de sportivi, dar şi de antrenori".

Întrebaţi dacă sînt de acord cu ideea COSR de a aduce înapoi antrenorii români de gimnastică plecaţi în străinătate, ei au spus: "Ar fi excepţional, dar e foarte greu, COSR şi federaţia ar trebui să facă toate eforturile".

Cît despre dorinţa COSR de a conduce sportul de performanţă, cei doi au zis că "o schimbare este absolut necesară, însă doar în Italia a funcţionat sistemul propus de COSR şi nu ştiu dacă şi acolo mai merge".

Ei au totuşi o bucurie în aceste zile destul de apăsătoare pentru o delegaţie cu deficit de medalii. Sandra Izbaşa va fi portdrapelul României la festivitatea de închidere, de mîine seară.

Antrenori care au spus stop
Mircea Roman a fost primul care a anunţat că nu va mai continua la cîrma lotului de canotaj. Apoi mai mulţi antrenori au urmat aceeaşi cale: Dan Podeanu (scrimă), Istvan Kovacs (polo) şi Igor Lipalit (canoe). Octavian Belu şi Mariana Bitang se află şi ei printre antrenorii care au spus că vor pleca de la lot după Jocurile Olimpice.

[ link extern ]