avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 587 soluții astăzi
Forum Discuţii diverse Timp liber şi ocupaţii cu care ... Articole interesante
Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Articole interesante

Am observat ca nu este deschisa nici o discutie pe aceasta tema, asa ca am facut-o eu.

Astazi mi s-a parut interesant articolul scris in Dilema veche de Adrian Cioroianu:
[ link extern ]
Cel mai recent răspuns: POPA GHEORGHE , Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca 16:43, 13 Iulie 2017
Roşia Montană: propaganda murdară, aur curat
de Cristian Tudor POPESCU


Publicat la: 03.09.2013 12:17 Ultima actualizare: 03.09.2013 12:50

În legătură cu agitaţia din spaţiul carpato-traiano-pontic privind Roşia Montană, atât demonstraţiile protestatarilor împotriva deschiderii exploatării, cât şi demonstraţiile de curluntrism la nivel înalt ale preşedintelui şi premierului, mă determină să vă reamintesc acest text din data de 05.02.2012, fără alte comentarii.

Nu ştiu dacă exploatarea aurului de la Roşia Montană va ghiftui zona cu cianuri sau nu. Nu ştiu dacă e mai bine ca acolo să investească o firmă străină, una românească sau chiar statul. Nu ştiu dacă e mai bine pentru ţară ca aurul să rămână în pământ sau să fie scos. Nu ştiu cât de mare poate fi profitul în afacerea Roşia Montană.

Văd însă, în fiecare zi, pe televiziuni şi prin ziare, cât de mare, înverşunată şi lipsită de scrupule este investiţia acestei firme, Gold Corporation, în propagandă. La ore de vârf, în care secunda de publicitate face cât o punguţă cu aur curat, sunt aduşi oameni mai mult sau mai puţin necăjiţi "din zonă" şi puşi să-şi plângă cât mai expresiv nefericirea pe ecran. Golzii ăştia corporaţi au renunţat să mai înfăţişeze date şi cifre, ce firmă mare şi serioasă sunt ei, ce tehnologii performante şi parfumate deţin, ce binefacere pentru arheologie şi ecologie sunt metodele lor de a suge aurul. Tactica de acest fel ţine de perioada în care golzii cărau pe cheltuiala lor, hăt la o exploatare auriferă din Noua Zeelandă, un cârd de jurnalişti români notorii, ca să le arate ce curate sunt extracţiile corporate. Acum, se recurge la oameni simpli, din care se extrag murdar lacrimi. Mame disperate, tineri care vor să-şi întemeieze o familie, bolnavi, bătrâni, bărbaţi fără lucru, copii trişti funcţionează ca obiecte de propagandă pentru facerea de bine Gold Corporation.

Mi-a rămas în minte o femeie între două vârste care lăcrimează comunicându-ne că nu are destul să pună copiilor pe masă, nu înainte de a recita că munceşte cu contract pe perioadă determinată la RMGC, care a angajat-o cu mărinimie, deşi nu s-a început nicio exploatare. Mesajul: dacă exploatarea ar începe, femeia, împreună cu alţi 450, ar avea contract pe perioadă nedeterminată şi bani să-şi îndestuleze copiii.

Astfel de "publicitate" nu mai vizează convingerea autorităţilor române să dea avizul, dar, asemenea propagandei politice, scoaterea în stradă a cetăţenilor care să manifesteze pentru începerea neîntârziată a exploatării la Roşia. Că golzii n-au obţinut deocamdată decât manifestaţii anti, ba chiar o adevărată mişcare civică împotriva proiectului, ar merita o analiză separată.

Nu sunt în măsură să trag o concluzie economică sau ecologică în legătură cu Roşia Montană. Pot, în schimb, să trag una logică: când cineva cheltuieşte aur cu tona, ani de zile, pentru a te convinge public că vrea să-ţi facă un mare bine, ţie, nu lui, mai mult ca sigur te aşteaptă un rău pe măsură.

Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

[ link extern ]
I se spune MICUL PROFET şi a uimit lumea ştiinţifică. Relatări incredibile ale baiatului care a trait pe Marte.

Autor: Roxana Roseti
[ link extern ]

Boris Kiprianovici, alintat de familie Borişka, este deja o vedetă internaţională, fără să-şi fi dorit el, ori familia lui, vreodată aşa ceva.
Băiatul care pretinde că a trăit pe Marte şi că are o misiune de îndeplinit pe Terra, alături de alţi copii supradotaţi ca şi el - numiţi "copiii indigo", a atras nu doar atenţia amatorilor de senzaţional, ci a comunităţii ştiinţifice. Articolul pe care ziarul "Pravda" i-l dedica în 2004 l-a făcut celebru şi a fost tradus în numeroase alte limbi, iar de atunci, micul Boris e urmărit cu maxim interes atât de specialişti, cât şi de cei preocupaţi de misterele lumii.
Abilitate incredibilă
S-a născut la 11 ianuarie 1996, în oraşul Volski din regiunea rusă Volgograd, într-o familie din clasa medie (mama-medic dermatolog, tatăl-ofiţer în rezervă). Boris a provocat de la bun început uimire.
Mama lui l-a adus pe lume fără nici o durere, iar ulterior, a constatat că "puiul meu rareori plângea şi nu se îmbolnăvea niciodată". A fost capabil să-şi menţină capul la numai 15 zile şi să-şi privească mama în ochi, performanţe pe care bebeluşii le reuşesc abia la câteva luni.A
rostit primul cuvânt ("baba") când avea 4 luni, iar la vârsta de 7 luni, inspirat de ce a văzut pe un perete, a construit prima propoziţie: "Vreau un cui".
La vârsta de un an şi jumătate, copilul putea deja să citească titlurile mari din ziare. Câteva luni mai târziu a desenat folosind culorile violet şi galben, iar specialiştii care i-au analizat "pictura" au tras concluzia că e vorba de contururi umane, cu aurele lor energetice.
La grădiniţă, Boris şi-a şocat educatoarele cu memoria excepţională şi o abilitate incredibilă de a acumula noi informaţii, dar şi de a folosi noţiuni complicate, cu mult peste puterea de înţelegere a unui preşcolar. "Nimeni nu l-a învăţat asta", a povestit presei mama lui,
Nadejda. "Dar uneori, se aşează în postura lotusului (poziţie yoga) şi începe să vorbească despre Marte, despre sistemele planetare, civilizaţii îndepărtate. Ceva de nu ne vine să credem urechilor!".
Borişka şi-a speriat părinţii înşirând numele planetelor sistemului nostru solar, ba chiar şi ale sateliţilor şi ale altor galaxii, ei crezând că băieţelul lor şi-a ieşit din minţi. Abia când au verificat în tratatele de astronomie au constatat că micuţul vorba "ca din cărţi". "A început să le vorbească oamenilor despre păcatele lor. A abordat un individ pe stradă pentru a-i spune să termine cu drogurile. Bărbaţilor le spunea să înceteze să îşi înşele nevestele...
Micul profet îi avertiza pe oameni despre necazuri şi boli viitoare, ceea ce a creat o reputaţie nefavorabilă părinţilor sai", a titrat presa rusă. Lumea a aflat repede despre acest băieţel ieşit din comun, dar puţini au fost cei dispuşi să îl ia în serios.
Secretul Proserpinei
La vârsta de 5 ani, Borişka a început să vorbească despre o planetă numită Proserpina, care ar fi dispărut cu sute de mii sau poate chiar milioane de ani în urmă. Părinţii au fost din nou uimiţi, fiindcă nimeni în casa lor nu pomenise vreodată acest nume. Micuţul a povestit că
Proserpina a fost lovită şi sfărâmată în bucăţele, dar că locuitorii ei au reuşit să se teleporteze în a cincea dimensiune, pe care o descriu drept "lume paralelă".
Pe atunci, el se afla pe Marte, de unde soarta Proserpinei a fost observată cu mare atenţie. Borişka mai susţine că parte din copiii planetei dispărute au ajuns, sub o formă sau alta, pe Pământ, "ceea ce ar explica de ce se nasc aici micuţi care par să-şi amintească o viaţă
anterioară trăită în alt colţ de univers şi care se descriu pe ei înşişi drept extratereştri", după cum a notat presa rusă.
Interesant este faptul că, în 2005, deci mult mai târziu decât l-a pomenit băieţelul, numele Proserpina a fost propus pentru a zecea planetă descoperită în sistemul nostru solar (situată teoretic după Neptun şi având de trei ori dimensiunile lui Jupiter), problema fiindcă denumirea fusese dată, în 1985, asteroidului 399.
La bordul unor navete spaţiale
Boris a mai povestit de-a lungul timpului, printre altele, că a trăit în repetate rânduri pe Marte, "o planetă locuită şi acum, dar în subteran, dat fiind că acolo s-ar fi produs o catastrofă nucleară, soldată cu pierderea atmosferei". Potrivit băiatului, marţienii respiră gaz, nu oxigen, şi de aceea nu îmbătrânesc, precum pământenii.
El mai susţine că a zburat de nenumărate ori de pe Marte către Terra, dar şi către Jupiter, la bordul unor navete spaţiale pe care uneori le pilota singur! Băiatul a mai relatat şi despre prietenul său...Lemurian, care avea "ca şi restul populaţiei, 9 metri înălţime", şi care a pierit
chiar sub ochii lui, ucis de o stâncă în timpul unui uriaş cataclism terestru. "Nu l-am putut salva. Destinul nostru este să ne întâlnim în această viaţă", spune băiatul.
Interesant este faptul că povestea lui despre existenţa şi dispariţia civilizaţiei Lemuriene a fost confirmată de un respectat profesor, Sumathi Ramaswamy, care a publicat, la editura Universităţii din California, cartea intitulată:"The Lost Land Of Lemuria".
"M-am dus spre camera lui, fiindcă l-am auzit vorbind cu cineva, deşi ştiam cu certitudine că e singur", a declarat mama copilului într-un interviu acordat în 2007 pentru "Project Camelot" şi citat de "Nexus Magazin". "Într-adevăr, era singur, iar în faţa lui se afla un mozaic colorat, făcut din piese de construit, reproducând cele două lanţuri din structura ADN! Le-am recunoscut imediat, fiindcă am studiat la Institutul de Medicină", a adăugat mama.
Băieţelul îi spunea cuiva că a fost pilot pe o navetă de cercetare şi om de ştiinţă, dar că niciodată nu ar accepta să încrucişeze ADN uman cu ADN de reptilă, ceea ce ar contraveni legilor selecţiei naturale. După care a rostit câteva cuvinte în latină. ªocată, mama n-a mai stat să-l asculte, ci l-a zgâlţâit, întrebându-l cu cine vorbeşte. Borişca s-a trezit din transă şi, confuz, a murmurat: "Mă jucam doar".
Detalii intergalactice
Mai târziu, când Nadejda a încercat să redeschidă subiectul, băiatul i-a spus doar că acele informaţii nu sunt destinate oamenilor şi că secvenţa ADN a marţienilor e diferită de cea terestră şi mai apropiată de cea Lemuriană. Mama a mai observat că referirile fiului la viaţa de pe Marte datează din perioade diferite.
Pare deci că Boris îşi aminteşte episoade dintr-un interval care cuprinde mii de ani! Băiatul, căruia îi plac filmele americane despre aventurile spaţiale, deşi consideră că denaturează realitatea, mai spune că a venit vremea ca fiinţe "speciale" (asemeni lui) să se nască pe
Pământ, pentru a contribui la renaşterea planetei, după ce se vor produce două catastrofe legate de apă. "Puţini oameni vor supravieţui", afirmă Boris, care nu se teme de moarte: "ªi pe Marte, unde am trăit eu, a fost o astfel de catastrofă. ªi oameni ca noi încă trăiesc acolo".
"Băiatul de pe Marte" mai susţine că pământenii vor descoperi învăţături preţioase sub o piramidă încă nedescoperită. Potrivit lui Borişka, viaţa pe Pământ se va schimba "odată ce Sfinxul va fi deschis", adică va fi declanşat mecanismul aflat în zona urechii statuii.
Boris a oferit detalii legate de construcţia vehiculelor intergalactice. Luând o cretă, a desenat un obiect oval, explicând: "E compus din 6 straturi". Stratul exterior - 25 % - e făcut din metal dur, al doilea strat, de 30 %, e din ceva asemănător cu cauciucul, al treilea de 30 % e făcut din metal. Un ultim strat, de 4 %, e dintr-un material special magnetic. "Dacă încărcăm acest strat magnetic cu energie, navele vor putea zbura oriunde în univers", spune micuţul intrat încă din 2005 în atenţia cercetătorilor.
Unul dintre copiii-indigo
Ufologii, astronomii şi cercetătorii au căzut de acord că ar fi imposibil ca băiatul să fabrice toate aceste poveşti. Limbajul şi termenii ştiinţifici pe care-i foloseşte sunt utilizaţi de specialişti, iar medicii au fost de acord că Boris are abilităţi neobişnuite, cu toate că nu spun, bineinţeles, că a trăit pe Marte în trecut ! Specialiştii de la Institutul de Magnetism, Ionosferă şi Unde Radio Terestre, din cadrul Academiei Ruse de ªtiinţe i-au fotografiat aura.
"Spectrograma lui are culoarea portocalie, ceea ce înseamnă că are un puternic intelect", a declarat profesorul Vladislav Lugovenko. Acesta susţine că băiatul este unul din norocoşii care, prin intermediul energiei, se pot conecta la rezervorul universal de informaţie, de unde
extrag date la care, pe cale naturală, n-ar avea acces.
Cotidianul "Pravda" a scris de altfel că Borişka îşi încarcă bateriile, periodic, dintr-o zonă (Medvedetskaia Griada) recunoscută de localnicii din regiunea sa natală, Volgograd, ca având proprietăţi ciudate. Profesorul Lugovenko spune că "există nişte indivizi neobişnuiţi care s-au născut pe toate continentele în ultimii 20 de ani". Oamenii de ştiinţa îi numesc "copii indigo", iar Boris este unul dintre ei.
Seminţe de Stea
Potrivit profesorului Lugovenko, în zilele noastre este posibil să se măsoare puterile extrasenzoriale ale oamenilor, cu ajutorul unor dispozitive speciale. Oamenii de ştiinţă din toate colţurile lumii realizează cercetări extinse, în încercarea de a descoperi misterul
copiilor fenomenali-copiii indigo (numiţi aşa după culoarea aurei pe care o au în jurul lor). S-a demonstrat că persoanele care au o capacitate a creierului mai mare decât cea "normală" pot deţine abilităţi speciale, cum ar fi clarviziunea, premoniţia sau telepatia.
Denumirea de copiii-indigo a devenit cunoscută datorită lui Lee Carrol şi Jan Tober, autor ai cărţii omonime. Un copil-indigo pare să fie un copil care manifestă noi caracteristici şi tipare de comportament diferit, în general, de cele din trecut, iar aceste tipare sunt unice. Aproape toţi copii-indigo au coeficientul de inteligenţă (IQ) de 130 şi 140.
Dar sunt şi unii care îl au peste 160 (un IQ de 60 este considerat semn al înapoierii mintale, cel de 70-79 este la limită, 80-89 este considerat mediu de jos, 90-109 reprezintă media de inteligenţă, 110-119 este media superioară, 120-129 peste medie, iar începând cu 130 este
considerat peste normal. Media IQ-ului pe glob este de aproximativ 100 de puncte). Coeficientul IQ arată că inteligenţa oamenilor creşte în mod spectaculos la noile generaţii.
Conform cercetătorilor care au studiat fenomenul, se pare că printre noi există un număr în _creştere_ de copii cu abilităţi intuitive, intelectuale şi fizice remarcabile (clarviziune, telechinezie, claraudiţie, IQ genial, simţuri extrem de ascuţite, unii, dintr-o dată, încep să vorbească o limbă străină, sau au o forţă fizica neobişnuită). Ei povestesc, la vârste fragede, amintiri din vieţi trecute, îşi amintesc perioada din pântecul mamei, sau, mai surprinzător, uneori perioada de dinainte de concepţie.
În mod frecvent, ei povestesc despre interacţiunile lor cu "extratereştri". Unii îi numesc "Copiii Razei Albastre", "Seminţe de Stea" sau "Copiii Indigo", dar s-ar putea numi şi "Copiii Mileniului". Oricum ar fi, de când s-a născut, şi până în prezent, părinţii lui Boris ar fi fericiţi dacă cineva ar reuşi să le clarifice, cu adevărat, situaţia băiatului lor...

Citiţi mai mult: I se spune MICUL PROFET şi a uimit lumea ştiinţifică.
Relatări INCREDIBILE ale BÃIATULUI CARE A TRÃIT PE MARTE | VIDEO - Panorama > EVZ.ro
[ link extern ]
[ link extern ]
Andrei PLEªU
Despre bătrîneţe - întrebări, nelinişti, bucurii.

La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe. La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă cu toţii am părăsit sala simţindu-ne parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.
E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că sîntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta lui, tipul lui de vitalitate sînt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.
De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani nu erau atît de mulţi bătrîni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrîni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrîni, majoritatea o constituie doamnele. Sînt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrînesc mai consecvent şi mai durabil decît unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrîneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrîneţe.
Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrîneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrîneţea este minunată şi, cîtă vreme nu te doare nimic, ei sînt convingători. Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar - spunea domnul Paleologu - mai este un avantaj: cînd te plictiseşti într-o societate, cînd un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica - el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi - 32 de duşmani, cînd ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. Cît priveşte creativitatea, avea la îndemînă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian - care a murit de ciumă, nu de altceva - a pictat dezlănţuit după 70 de ani, pînă cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vîrstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sînt, de obicei, motivele - nu vîrsta.
În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: "Sexagenarios da ponte!" adică "Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!" Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: "Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!" "Exigenţele" crescuseră, carevasăzică, foarte mult.
Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. ªi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani - 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.
Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar - spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte. În primul rînd, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale - cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrîneţea. Pentru că a murit la 33 de ani, şi un Isius bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sînt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi - Psalmul 89 - se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vîrstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vîrsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.
Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrîn? Cînd eşti bătrîn, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sînt şase vîrste şi că vîrsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cît toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 - ceea ce e foarte încurajator -, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus. Cît despre Origen, el spune că bătrîneţea nu e o chestiune de vîrstă. ªi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vîrsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, "cei plini de zile".
Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrîneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul "bătrîn" (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curînd negativ. Bătrînii despre care e vorba în cele trei evanghelii sînt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de "presbyteros" ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase.
Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrîneţe. ªi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. E vorba de textul despre bătrîneţe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatînd că, deşi toţi vrem să ajungem la adînci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cît mai mult. Alţii spun că bătrîneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă "prea repede"? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea "a venit prea repede"? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrîneţii, a termenelor, a vîrstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani - o mare performanţă în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), cînd a fost întrebat cum e să ai o asemenea vîrstă, a răspuns: "Nu am nimic de reproşat bătrîneţii." Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrîneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut pînă în momentul în care ai îmbătrînit. ªi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrîni frumoşi în istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vîrsta.
Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosa pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici cîtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, cînd omul este, totuşi, sănătos. Dar şi cînd e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrîneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, cînd era bătrîn, a provocat enervarea moştenitorilor lui cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie - Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.
Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti încît să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sînt foarte multe neplăceri. ªi că n-ai cum să nu te plîngi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă cîtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? ªi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales - spune Cicero - între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin "putere", depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.
Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vîrstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atît de atrăgătoare şi atît de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, sîntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrîn decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.
În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: "E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta." Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. ªi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit.
Mai mult - spune Cicero - la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea "aş vrea să iau totul de la început" - spune el - e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, cînd ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învîrtă dement pe acelaşi traseu.
Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d'Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.
Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrîneţea şi moartea însăşi sînt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca pînă în ultima clipă să rămîn cu curiozitatea asta. Sînt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.
Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrîneţe: "A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă." Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură binedispuşi.

Aparut in Dilema veche, nr. 500, 12-18 septembrie 2013
Limba română, limbă grea! Iar "locaţie"? - Andrei Plesu

"Îmi plac cuvintele străine naturalizate.
Mai dezmorţesc limba.
În timp, unele rezistă, altele dispar.
A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române.
Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic.
Rusismele din anii '50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale...
După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin?
Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, fotbalistul de 2 bani si menajera hoata care vroia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate şi reclamele (advertaizingurile) vazute în engleză.
Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii.
Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii sunt designeri.
Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.
Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.
Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.
Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.
Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.
Nu mai realizăm, ci implementăm.
Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.
Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.
Nu mai consimţim, ci achiesăm.
Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.
Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must!
Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.
Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.
ªi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.
Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de fashion.
Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm in expectaţiunea unui feed-back pozitiv.
Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag..." sau cu concluzia absolut academica:"Un c....t!".
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN - "Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit"

"Este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate.

Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, Mintea de dincolo, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.

"Moartea clinică este o trecere între două lumi"

- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?

- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. ªi că această Raţiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală - idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.

- Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN -
Oferind autografe pe "Inteligenţa materiei"

- Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.

- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce "văd" de fapt aceste persoane?

- La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, "m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el". Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi - rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.

- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN -
21 aprilie 1981. O mică parte din rândul imens de persoane care aşteaptă să participe la lansarea cărţii "Inteligenţa materiei"

- Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

- ...care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

- Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?

- Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.

- Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN -
În Bucegi

- După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. "Nu este încă timpul" e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, "Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut". Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.

"Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte"

- Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?

- Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. ªi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.

- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN -
Celebrat în mijlocul oamenilor de ştiinţă

- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

- Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?

- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.

- Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN -

- Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. ªi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. ªi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci."

-continuare celor relatate mai sus le gasiti pe acest link:

[ link extern ]

Alte discuții în legătură

Cel mai bun actor roman? ContSters176126 ContSters176126 de Toma Caragiu va mai aduceti aminte?de Birlic?etc.,etc, nu stiu daca e potrivit cel mai ,cea mai!multi au fost sau sant buni. (vezi toată discuția)
Este gradinita considerata loc public? ATM ATM Am o mare nedumerire, daca gradinitele de stat sunt considerate a fi locuri publice. Din cate stiu eu, locurile publice sunt locurile in care are acces toata ... (vezi toată discuția)
Hai sa stam in adevar Nicolaie Ciobotaru Nicolaie Ciobotaru A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti... la inceputul secolului trecut o Romanie... inca neintregita, cu un popor inca \\"nedospit\\" ... (vezi toată discuția)