Realizarea comunicarii in cazul refuzului primirii sau neridicarii de la oficiul postal

Va multumesc pentru raspunsuri.
Mi se pare totusi o lacuna foarte mare sa nu fie valabile reglementarile Codului Civil macar prin analogie pentru actele private care necesita comunicarea.

Întradevăr s-a deviat puțin de la subiect.

Problema care s-a pus în discuție este modalitatea în care se poate îndeplini procedura de comunicare în situațiile în care destinatarul refuză să ridice corespondența de la poștă.

După cum spuneam, îndeplinirea procedurii de comunicare a unor acte în desfășurarea anumitor proceduri (judiciare, administrative, contravenționale, etc) nu poate fi lăsată exclusiv la voința destinatarului (care poate fi de bună sau de rea credință).

Astfel, în cazurile în care expeditorul face dovada că a depus la poștă (poate chiar de mai multe ori) acele înscrisuri dar acestea nu au fost ridicate de către destinatar, instanțele în fața cărora ar ajunge judecarea unor asemenea cauze, prezumă că actele respective au fost comunicate. Deci este doar o prezumție, ceea ce face ca destinatarul să poată face proba contrară, adică poate dovedi că întradevăr nu i-au fost comunicate acele acte.

D-voastră ați pierdut acel proces tocmai pentru că s-a prezumat că ați primit avizul poștal dar nu ați făcut dovada contrară. Dacă dovedeați tot ce ați spus aici (adică faptul că nu cunoscut desfășurarea acelui proces) se considera că procedura de citare nu a fost îndeplinită. Dovada se poate face cu oricemijloc d eprobă, inclusiv cu martori.

Nu e vorba de a ne contra ci de a ne lămuri cu privire la aceste aspecte.
Nu cred că ați fi de acord cu practica celor nu ridică intenționat corespondența tocmai pentru invoca faptul că nu li s-au comunicat anumite acte. Iar în aceste situații cum ar trebui să procedeze expeditorul? Condiderăm că poșta își face corect treaba, adică repune la cutia poștală avizul, iar acces la cutia poștală are doar destinatarul.
Nu credeți, totuși că destinatarul ar trebui să aibă o anumită responsabilitate cu privire la corespondența pe care o primește? Adică indiferent de câte ori ar primi unaviz poștal și nu s-ar prezenta la poștă pentru ridicarea corespondenței ar fi exonarat de orice răspundere?

Tocmai pentru a nu se ajunge la aceste situații interpretabileși dicutabile există modalitatea de comunicar eprinexecutorul judecătoresc.Și în această procedură însă, dacă destinatarul nu este găsit sub nici o formă,se încheie un proces verbal și procedura se consideră îndeplinită, deci tot se prezumă că destinatarul trebuie să aibă o anumită responsabilitate cu privire la ridicarea corespondenței.

In realitate,problema e ca nu puteti dovedi ce contine plicul respectiv.

Patrick are perfecta dreptate. Legiuitorul nu poate lasa doar la dispozitia destinatarului daca se realizeaza o comunicare sau nu. In mod normal expeditorul este obligat sa faca tot se ii sta in putinta ca sa indeplineasca comunicarea (acolo unde legea il obliga). Din momentul in care acesta a predat un document in "grija" postei sau a unui curierat si a demarat o procedura de comunicare cat se poate de sigura (cea mai sigura din momentul de fata) "riscul" pentru efectul comunicarii ar trebui sa treaca de expeditor la destinatar. Deci cum spune si Patrick, acesta trebuie sa dovedeasca ca nu a primit sau nu a fost din alte motive obiective in stare sa ia cunostiinta de continutul documentului in termenul in care se considera comunicat.
Nu este justificat ca intregul risk sa ramana la expeditor, tocmai pentru faptul ca exista "rea credinta".
Si comunicarea prin executor judecatoresc pentru acte private nu ar trebui sa fies o conditie respectiv sa fie obligatorie ca poti dovedi comunicarea inafara instantei. Efortul financiar si procedural este mult prea mare pentru a fi obligatoriu acest mod de comunicare.
Cel mai practicabil si din toate punctele de vedere legal mi se pare transmiterea prin posta cu recomandare si nota de inventar documente (scrisoare cu valoare ?). Apoi comunicarea sa se considere realizata in momentul expirarii termenului de depozitare sau cand postasul consemneaza ca destinatarul refuza primirea. Pana la urma postasul este la fel de bun ca martor pentru conditiile de predare ca si un politist care iti preda procesul verbal de contraventie (acesta nu se trimite cu executorul).
Am trimis ieri cu nota de inventar documentul si cu recomandare (scuze dar nu stiu exact denumirea postala exacta a acestui fel de expediere) si asa consider ca vede ce primeste si daca refuza este treaba ei.

Codul Civil ar trebui sa reglementeze foarte clar si fara loc de interpretare chestiunea comunicarii inafara judecatii. Este un lucru la ordinea zile ca trebuie transmise acte private importante care pun in miscare termene si de care depind drepturi. In dreptul civil german de exemplu este clar reglementat ce inseamna comunicare si cand este indeplinita de catre expeditor ( cand acesta a facut tot posibilul si riscul este predat catre o persoana responsabila cum ar fii posta). Intradevar acolo daca esti in concediu un timp indelungat sau daca te muti poti sa faci cerere de depozitare sau de retrimitere a corespondentei unde te-ai mutat.

Mersi pentru discutie.

Din punctul meu de vedere, este corectă, doar până la un punct, viziunea dumneavoastră (Bittermann) asupra modului ideal de a comunica anumite documente, în afara unui proces civil. Totuşi, cum procedăm cu acele persoane, de bună credinţă, care din motive juste nu au putut intra în posesia documentelor? Din câte îmi amintesc eu, orice persoană se prezumă a fi nevinovată şi de bună credinţă până la proba contrarie. De ce să îmi dovedesc eu, ca şi destinatar, nevinovăţia? Cred că cel mai bine şi corect este ca cel care acuză (eventual, expeditorul) să dovedească reaua credinţă şi vinovăţia destinatarului. În alte condiţii, cred că s-ar întoarce "lumea" cu susul în jos.