Stoica Ioana a scris:
Din punctul meu de vedere , elementul material se comite atat prin actiune, cat si prin inactiune (omisiune). Ma refer la falsul in declaratii.
Sa stiti ca acelasi lucru incep sa cred si eu, desi cind am deschis firul eram mai degraba amuzat de consecinta nevaliditatii unui rationament ("negarea antecedentului").
Pe de o parte, notiunea de "declaratie" nu este definita nicaieri de catre legiuitor. Fireste, noi o putem defini intr-un sens sau altul, insa interpretarea noastra este doar o interpretare posibila, careia legiuitorul nu ii acorda vreun statut special in raport cu alte interpretari posibile. In consecinta, cred ca notiunea de "declaratie" trebuie inteleasa in cel mai larg sens posibil - acela de "a face cunoscut, a face o comunicare (in fata unei autoritati)" (potrivit DEX).
Din acest punct de vedere, tacerea nu este o inactiune, ci un mod de a face cunoscut ceva, de a comunica ceva (eventual unei autoritati) - deci este o declaratie. Pe scurt, tacerea este echivalentul propozitiei "Nu am nimic de declarat" - iar aceasta propozitie poate fi adevarata sau falsa, in intregime sau in parte. Desi marturisesc ca nu imi dau prea bine seama daca, in cazul in care propozitia respectiva este falsa, avem de-a face cu fals in declaratii sau cu fals intelectual, asa cum sugera
studentica. In orice caz, pare limpede ca omisiunea de a declara
este o declaratie - si anume una prin care declar ca nu am nimic de declarat.
S-ar putea obiecta ca echivalenta dintre tacere (omisiune) si propozitia "Nu am nimic de declarat" este una posibila, nu certa (de vreme ce s-ar putea sa tac pentru ca am uitat, nu pentru ca n-as avea nimic de declarat). Dar de aici nu rezulta ca tacerea nu ar fi o declaratie, ci doar, cel mult, ca e o declaratie ambigua. Insa ambiguitatea este o problema care il priveste exclusiv pe declarant si nu poate fi invocata ca scuza atunci cind legea iti cere sa declari ceva. Din punctul de vedere al primitorului, declaratia nu este deloc ambigua; ea are sensul clar "pe aceasta tema, declarantul nu are nimic de declarat".
Motivul pentru care declarantul declara ca nu are nimic de declarat (fie el uitarea sau orice altceva) este perfect irelevant. Intrebarea "Exista sau nu o declaratie?" este diferita de intrebarea "Care sunt motivele pentru care declaratia este aceasta si nu alta?". Cea de-a doua intrebare presupune ca am dat deja un raspuns afirmativ primei intrebari.
Daca am dreptate, atunci putem vorbi de concurs de infractiuni nu doar in cazul evaziunii complexe.
De exemplu, sa presupunem ca eu sunt salariat si il am in intretinere pe tatal meu - si astfel obtin o deducere suplimentara de la plata impozitului pe venit. La un moment dat descopar cu certitudine (sa spunem, printr-un test ADN) ca tatal meu nu este tatal meu. In acest caz, legatura de rudenie dintre noi dispare cu efect retroactiv, si odata cu ea dispare (tot cu efect retroactiv) si temeiul in virtutea caruia eu am solicitat deducerea suplimentara.
Sa presupunem, iarasi, ca eu nu aduc aceste fapte la cunostinta fiscului si nu returnez sumele de bani pe care le-am incasat sub forma de deducere suplimentara. Mi se pare limpede ca astfel comit evaziune fiscala (ramine de vazut daca e cea complexa sau nu; eu cred ca nu). Dar la fel de limpede comit fie fals in declaratii, fie fals intelectual (nu mi-e clar care dintre aceste doua infractiuni), prin aceea ca am omis sa declar ca a disparut temeiul in virtutea caruia eu beneficiam de deducerea suplimentara. Prin urmare, avem de-a face cu un concurs de infractiuni.
(Daca, de exemplu, returnez banii, dar nu spun motivul pentru care ii returnez, nu mai pot fi acuzat de evaziune fiscala, dar pot fi in continuare acuzat de fals intelectual, sa zicem. Sau nu?)