Mama minorului refuză să primească bunurile care reprezintă obligația de întreținere în natură. Ce soluții am pentru rezolvarea problemei?

Unii chiar incaruntesc, in ipostaza de justitiabili fara alta tinta in viata decat lustruirea clantelor la autoritati. Sa vezi ca incaruntesti si ca n-ai fost in stare de nimic pe lumea asta, ca n-ai facut nimic si ca esti o nulitate si un zero profesional, trebuie sa fie un sentiment inaltator dublat de maximul tupeului din discursul despre "asumare".

Sunt cazuri si cazuri doamna PS.
Desi nu cunosc cazuri ca cele prezentate de dumneavoastra totusi merita sa ne aplecam si asupra topicului acestei discutii care contrazice flagrant spusele de mai sus ale dumneavoastra. Respectiv incaruntirea pare sa apartina figurii materne care isi roade unghiile pentru a sabota relatia copilului cu tatal ( vezi lucrurile trimise pentru copil refuzate). si ca sa va imprumut din exprimare (pentru ca dati dovada de o plasticitate deosebita), pot sa adaug ca a incarunti degeaba, nefacand altceva decat sa produci alt nefunctional pentru societate, alt adult care va ajunge la puiscarie in cel mai rau caz sau pe canapeaua psihologului in cel mai bun, este dovada de imbecilitate profunda.
Ba mai mult, un parinte care pentru orice motiv isi sacrifica copilul, binele si linistea lui nu ar trebui numit asa.
Atunci cand esti bucuros sau bucuroasa dupa caz ca singura atentie pe care o primesti de la fostul partener e in tribunale si cand faci totul ca sa mentii aceasta stare, nu esti decat patetic sau patetica si demn de mila. Cand interpretezi atentia si dorul de copil ca avand ceva cu tine, esti chiar razna.

Sa vezi ca incaruntesti si ca n-ai fost in stare de nimic pe lumea asta, ca n-ai facut nimic si ca esti o nulitate si un zero profesional,

Nu stiu ce va doriti dumneavoastra de la proprii copii sau copil, insa eu pentru fiul meu imi doresc nu sa fie neaparat realizat profesional in viata adulta cat fericit. Ca slava domnului, am cunoscut la viata mea destui oameni cu functii importante insa cumplit de nefericiti. Manca la restaurante scumpe si dau pe o friptura cat mancarea pe o luna a unui copil. Si multi, foarte multi nu sunt fericiti. Deci eu mi-as dori fericire in primul rand.

Cati parinti pun pe facebook poze cu copii mai mari si scriu - copil fericit?
Majoritatea pun cu diplome, medalii, functii, am copilul manager, are copilul propriul cabinet, ia uite ce tare si minunat sunt eu ca parinte ca mi-a facut copilul MBA in nu stiu ce loc.
Si mi-e mila de acel copii sau adulti. Pentru ca fericit nu e niciunul. Si cum ar putea? Pentru ca nu au fost si nu sunt iubiti cu adevarat. Cand diploma si realizarea profesionala e masura dupa care iti imbratisezi copii........ e atat de trist.
Si toti spun ca i-ar iubi oricum.....insa pozele cu ei cand se afla in acel oricum intarzie sa apara.

Induiosatoare balada, when. Fericirea, in opinia dvs, e direct proportionala cu ratarea. Daca ai fost un elev eminent, daca ai castigat o olimpiada, sau ai luat primul examenul de rezidentiat la medicina, e...trist, esti un copil neiubit, imbratisarile parintesti au fost sumare si doar in sesiunea studenteasca.
Mai pe scurt, ratarea e un merit si o conditie a fericirii si nu e normal ca un parinte sa-si doreasca pentru copilul lui sa aiba rezultate, sa fie apreciat si in final sa aiba un job bun, caci nu va avea ce poze ale fericirii sa puna pe facebook.
Cat priveste viitorul adult ajuns pe canapeaua psihoterapetului sau la puscarie (vad ca visul cu puscaria devine din ce in ce mai larg, nu doar mama, cu timpul si copilul) pentru ca nu a plecat la programul de vizitare cu un golan, regret, dar nu-l impartasesc.
Un individ ajuns la maturitate deplina, care nu are o problema cu sine, atunci cand nu si-a gasit un drum in viata, nu a manifestat nicio pasiune pentru nimic, nicio dorinta sa se realizeze, pentru mine e un ratat, punct. Si doresc in viata copilului meu cat mai bune si frumoase exemple de urmat si cat mai putini derbedei! Avem gusturi diferite. Asta e.

Induiosatoare balada, when. Fericirea, in opinia dvs, e direct proportionala cu ratarea.

Absolut deloc ( iar asta arata modul in care dumneavoastra ganditi) insa succesul profesional nu reprezinta o garantie a fericirii, e doar o felia din bucata de tort.

Mai pe scurt, ratarea e un merit si o conditie a fericirii si nu e normal ca un parinte sa-si doreasca pentru copilul lui sa aiba rezultate, sa fie apreciat si in final sa aiba un job bun, caci nu va avea ce poze ale fericirii sa puna pe facebook.

Mai pe scurt ati citit degeaba :-)
E normal ca un parinte sa isi doreasca mai mult, nu e normal insa sa-si conditioneze dragostea in funtie de reusitele copilului. Te iubesc mai mult daca iei olimpiada. Sau pun poze cu tine mai des daca iei nu stiu ce medalii.
In cazul ideal mandria parintelui ar trebui sa se indrepte primordial spre felul in care acel copil a crescut. E un om bun? e empatic? Ii pasa de ceilalti? E echilibrat? Vedeti dumneavoastra? echilibratul poate sa fie olimpic sau nu, e fericit. Olimpicul insa, daca nu e echilibrat nu e fericit.
Nu sunt pentru postatul pozelor cu copii pe facebook insa daca o faci, ar trebui sa nu existe diferente intre momentele in care e copil normal si ziua in care a primit o medalie.

Cat priveste viitorul adult ajuns pe canapeaua psihoterapetului sau la puscarie (vad ca visul cu puscaria devine din ce in ce mai larg, nu doar mama, cu timpul si copilul) pentru ca nu a plecat la programul de vizitare cu un golan, regret, dar nu-l impartasesc.

nu ar trebui sa regretati nimic, din contra, ma bucur ca avem idei diferite. De aici izvoraste frumusetea unei discutii.
Puscaria de care va vorbeam la care ar putea sa ajunga un copil invatat sa-si urasca sau sa nu-si respecte celalalt parinte se refera la faptul ca in majoritatea covarsitoare un asemenea copil dupa ce scapa de parintele alienat, invatat fiind sa urasca isi intoarce ura spre celalalt parinte. In plus, datorita faptului ca i s-a semnalat ca mama, sau tatal nu sunt buni, va considera parte din el ( ca doar suntem parti din mame si din tati) nu e buna. Iar asta da insecuritate, depresie, neincredere. Copilul caruia i-a fost potentata doar latura violenta si urata, nu are sanse sa creasca si sa se transforme dintr-o data intr-un fluture sau lebada ( emotional vorbind)
Desigur, ma refer la cazurile in care copii sunt indemnati si invatati sa-si urasca un parinte.

Un individ ajuns la maturitate deplina, care nu are o problema cu sine, atunci cand nu si-a gasit un drum in viata, nu a manifestat nicio pasiune pentru nimic, nicio dorinta sa se realizeze, pentru mine e un ratat, punct.

Ce inseamna pentru dumneavoastra sa-si gaseasca drumul in viata?
Pe vremuri insemna sa ai pamant. Apoi sa termini o facultate, se cautau gineri titrati. Ce mai inseamna acum, zilele astea?
Ce inseamna dorinta de a se realiza? Ca eu ma consider un om realizat. Doar pentru familia mea, sotie, copil, atat. Dar, astea sunt lucrurile importante pentru mine. Care sunt pentru dumneavoastra?
Vedeti, pentru mine e ratat omul care priveste lumea cu ochelari de cal, care pune etichete imediat, care se asteapta ca lumea sa se imparta in fuctie de judecatile lui. Mie mi se pare un ratat cel care scuipa venit, ale carui cuvinte mocnesc de ura si care nu apreciaza nimic din ce viata i-a oferit. Si mi se mai pare ca esti un ratat atunci cand parinte fiind, te ascunzi in spatele copilului si faci ochii mari si il impingi usor pe acesta cu umarul pe acesta in fata. Mare ratat sau ratata, depinde.

Si doresc in viata copilului meu cat mai bune si frumoase exemple de urmat si cat mai putini derbedei!

din nou, ce considerati dumneavoastra ca sunt derbedeii? Pletosii? Huliganii? oamenii fara pasiuni, cei care ajunsi la maturitate nu au probleme cu sine?
Si aici iar intervine diferenta pentru ca eu doresc copilului meu sa vada de toate, ca sa invete, sa stie, sa aprecieze iar derbedeii au si ei rolul lor. Eu sper pentru copilul meu sa aiba parte de toate insa sa stie si sa se descurce cu tot, cu derbedeii, cu dezamagirile, cu bucuriile, cu surprizele si asa mai departe.

Doamna PS, intrebare: de unde stiti ca omul nu si-a gasit un drum in viata? de unde stiti ca nu manifesta nicio pasiune pentru nimic? de unde stiti ca s-a realizat sau nu? pe ce informatii va bazati? le mai updatati din cand in cand? Va sfatuiesc sa nu, ca dupa aceea va apuca jalea ca nu mai tine speechul asta cu ratarea. Precum am mai spus, you know shit. Stiti, unii nu au obiceiul sa tipe in gura mare ce "realizati" sunt ei sau cei apropiati lor, isi vad de treaba. Macar asumati-va ca dvs nu-l doriti pe fostul in viata copilului ca e "derbedeu" si nu mai cantati refrenul ca vai, eu am incurajat dar nu vrea copilul.

Macar asumati-va ca dvs nu-l doriti pe fostul in viata copilului

De regula, ca fapt divers, persoanele care nu mai doresc pe fostul sau fosta in viata copilului ( exceptie facand cazurile intemeiate in care a existat abuz) sunt exact cele care viseaza la o impacare. care inca mai sunt legate de trecut.
Si asa ca exemplu, cand vorbesti sa zicem de mama care alienaza insa care se bate cu pumnii in piept ca e bine, independenta dar locuieste cu mamica, sau parintii si nu e capabila de nici o alta relatie..... cam e nevoie sa isi spuna ca fostul e ratat...chiar la fiecare ora. O ajuta sa duca ziua pana la capat.