Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

Daca-ai crezut c-ar fi putut sa fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înselat!…
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplator ne-am vindecat!…

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Si-a-nnebunit de’ndata ce le-a scris!…

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchisi si pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugaciune
Pentru iertarea primului pacat!…

N-a fost decât ce-a trebuit sa fie,
Si, dac-a fost cu-adevarat ceva,
N-a fost decât un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin “et caetera!”…

Nu plâng lăstarii a miros de strugur...

E timpul primăverii... dar nu vine.
S-a rătăcit sau s-a pierdut cu firea.
Ori ghiocelul şi-a greşit venirea,
Ori iarna asta încă se mai ţine.

E frig... iar cerul a-nceput să cearnă
ªi s-a oprit din cursul ei vâlceaua,
Prin dosuri doarme liniştită neaua
De parcă mai aşteaptă inc-o iarnă.

Mi-am aruncat privirile prin vie...
Nu plâng lăstarii a miros de strugur,
Caisul îşi mai ceartă floarea-n mugur
S-aştepte primăvara... că-i târzie.

“De poţi să faci pe prostul cînd altul te repede
Făcînd-o pe deşteptul şi c-un cuvînt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;
De nu amîni o clipă un rău să-l împlineşti,
ªi dacă minţi mai tare cînd alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
ªi totuşi îţi pui mască de sfînt şi de-nţelept.
De te tîrăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
ªi numai interesul ţi-l sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
ªi-i vinzi, fără sfială, pe amîndoi la fel;
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Cînd vorbele şi fapta în vînt ţi-s risipite,
Tu dîndu-le la dracu, poţi altele scorni.
De poţi să faci întruna dintr-un cîştig, o mie,
ªi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn;
De poţi să-ţi storci şi gîndul, şi inima, şi nervii
Îmbătrînite-n rele, să facă rele noi,
ªi sub nehotărîre, plecîndu-te ca servii,
Cînd toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: `Napoi!
Dacă, stînd în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lîngă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
ªi pe duşmani sau prieteni, tratîndu-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dînşii, dar îi înşeli amarnic;
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
ªi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pămîntul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întîiul, dar NICIODATÃ OM.”

Stapan peste sufletul tau...

Pare ridicol, dar este un adevar... un adevar care se afla langa noi si usor usor, incepe sa doara. Am fost furati tot timpul, ne furam intre noi, luam tot ce ne cade la mana, fara a tine cont, fara remuscari... si pana la urma o facem pe fata si fara rusine. Timpul ne-a invatat sa ne resemnam, cautand refugiu in adancul sufletului, sigurul loc unde aveam siguranta ca nu ne mai poate fura nimeni. De acolo iesim din cand in cand si ne revarsam durerea, fiecare in felul lui, incercand sa scapam de povara care ne strange. Inventam o poveste, o poezie, un vers... in spatele carora incercam sa ascundem cu grija durerea din noi. Acolo este sufletul nostru... si fiecare are sufletul lui. Si daca cineva are nevoie de mangaierea sufletului tau, te bucuri si vei incerca sa-i oferi si mai multa. Te doare insa, atunci cand apare cel care iti ia aceasta mangaiere definitv, iti fura o parte din suflet, devine stapan peste sufletul tau.

Iata si exemple... chiar daca nu merita...
[ link extern ] ...
[ link extern ]

Imi place aceasa poezie scrisa de Pablo Neruda- e deosebita!
Cine moare

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...