Dreptul salariaților la grevă ar putea deveni iluzoriu, uneori, dacă proiectul noii legi a dialogului social va trece de deputați în forma actuală

În esență, proiectul noii legi a dialogului social a primit raport favorabil la deputați, care reprezintă forul decizional, în Parlament. Așadar, există șanse mari ca propunerea să fie adoptată de Legislativ și să meargă la promulgare.

O schimbare importantă este că noua lege, dacă va intra în vigoare astfel cum e formulat proiectul acum, va dubla numărul minim de salariați care au voie să declanșeze legal o grevă, de la o pătrime (potrivit actualei legi a dialogului social, Legea nr. 62/2011), la jumătate plus unu, atunci când într-o firmă nu există sindicate.

Cum a fost motivată schimbarea? Potrivit raportului de adoptare a propunerii, depus în Camera Deputaților, în dreptul amendamentului prin care a fost introdusă modificarea, este precizat că „[t]rebuie evitată declanşarea unor greve de către un număr foarte mic de salariaţi cu antrenarea unor consecinţe grave pentru întreaga unitate sau pentru toţi salariaţii”.

Scopul este, într-adevăr, unul legitim. Dacă, de exemplu, nu ar exista un număr minim, ar crește, teoretic, șansele ca grevele să sporească, să se facă în diverse combinații de salariați, și să afecteze puternic desfășurarea muncii. Consecințele, într-adevăr, ar fi negative nu doar din punct de vedere al firmei afectate, dar ar putea deveni, rapid, o problemă socială și economică, de ordin sistemic. Dreptul la grevă nu este unul absolut, așa că el poate fi limitat.

Pe de altă parte, apare întrebarea dacă invocarea unei scuze abstracte, ipotetice și chiar speculative nu e folosită într-un mod arbitrar. Ca să fiu mai exact, riscul există, da, iar nimeni nu spune că un număr minim de salariați care să poată declanșa o grevă, legal, nu ar trebui să existe. Dar de la invocarea riscului, până la explicarea clară a necesității creșterii numărului minim - jumătate plus unu - lucrurile nu par a fi așa evidente. Când se dublează, efectiv, numărul minim al salariaților care pot iniția o grevă în mod legal, atunci când nu sunt organizați într-un sindicat, la nivel de unitate, o justificare mai credibilă și mai detaliată decât un singur paragraf ar fi de dorit.

Fără a încerca să stabilesc o ierarhie între drepturile colective sau individuale pe care le au salariații ori reprezentanții lor, în domeniul relațiilor de muncă, transformarea dreptului la grevă într-unul iluzoriu afectează puternic șansele angajaților de a-și apăra interesele.

După cum este precizat și aici, posibilitatea de a recurge, în mod legal, la grevă, reprezintă, de multe ori, singurul instrument realist de negociere al unui salariat, în relația cu angajatorul. În cazul în care primul nu poate să oprească, temporar, prestarea muncii și folosirea aptitudinilor sale pentru beneficiul firmei pentru care lucrează, salariatul nu are nicio influență în vreo potențială negociere. Altfel spus, singurul lucru de care are nevoie, cu adevărat, angajatorul de la un salariat este munca lui. Neputând-o folosi ca un instrument de negociere, angajatului îi sunt restrânse șansele de a putea să își vadă interesele luate în considerare, de către angajator.

Până acum, am vorbit, teoretic, despre un aspect ce ține de felul cum a fost justificată necesitatea schimbării. Însă un exemplu practic ar ajuta, probabil, mai mult. Să presupunem că reprezentanții salariaților (să zicem firme cu 10-20 de salariați) dintr-o firmă demarează procedurile de negociere colectivă cu angajatorul, în vederea încheierii unui contract colectiv de muncă, la nivel de unitate. Între timp, părțile nu pot să se înțeleagă și survine un conflict colectiv de muncă. Încearcă să îl soluționeze prin procedurile puse la dispoziție de noua lege a dialogului social (presupunem că aceasta a intrat în vigoare și se aplică), nu reușesc și greva poate fi declanșată legal.

Însă aici survine o problemă. Nu toți salariații sunt de acord să inițieze o grevă, pentru că nu toți sunt afectați în egală măsură de situație. Și, astfel, apare întrebarea dacă 50%+1 din numărul salariaților, necesar pentru a declanșa grevă, nu este un număr prea mare? Nu încerc să dau un răspuns tranșant, însă am vrut să arăt, printr-un exemplu practic, de ce dublarea numărului minim, atunci când salariații nu sunt organizați în sindicate, ar putea fi problematic. Exemplul devine cu atât mai elocvent când ne gândim la multe firme ca având departamente diferite și, astfel, s-ar putea ca salariații de pe unele departamente să nu fie la fel de nemulțumiți de situație ca unii de pe alte departamente. 

Bineînțeles, cineva ar putea argumenta că nu există nicio problemă cu acel număr de 50%+1 - atât timp cât, oricum, salariații acționează prin reprezentanții lor. Astfel, s-ar putea spune că, dacă cel puțin jumătate plus unu nu sunt nemulțumiți, atunci de ce să li se acorde celorlați dreptul de a declanșa legal o grevă? Mai mult, actuala Lege a dialogului social are stabilit un asemenea număr minim, atunci când există sindicate. Da, dar dacă există sindicate, există, cel puțin teoretic, posibilitatea unei coordonări mai eficiente. Pentru că sindicatul, se presupune, apară interesele tuturor salariaților. Și, dacă e justificată o grevă, mai ușor i-ar putea convinge pe ceilalți membri. 

În final, fără a pretinde să dau un răspuns final, rămâne întrebarea: de ce o modificare radicală, precum dublarea numărului celor care pot declanșa o grevă, legal, la nivel de unități unde nu există sindicate reprezentative, e justificată printr-un singur paragraf, care nici măcar nu explică necesitatea măsurii, cu adevărat?