Angajatorii, obligați de-acum să prezinte tuturor salariaților politica de formare profesională. Regulile, diferențiate în funcție de numărul de angajați

Formarea profesională a salariaților, privită superficial, reprezintă un drept al salariatului și o obligație a angajatorului, însă atât exercitarea dreptului, cât și executarea obligației, depind de mai multe aspecte, iar primul este chiar cunoașterea dispozițiilor legale, dublată de beneficiile ambelor părți.

Codul muncii prevede, încă de la adoptarea sa (pentru că în această privință nu a fost modificată forma inițială), precizarea că angajatorul are obligația de a asigura participarea la programe de formare profesională pentru toți salariații și stabilește două categorii de angajatori și două repere privind periodicitatea.

Astfel, angajatorii care au sub 21 de salariați trebuie să-și execute această obligație cel puțin o dată la 3 ani, iar ceilalți cel puțin o dată la 2 ani, intervalul și obligația vizând fiecare salariat.

Mai mult, dacă discutăm despre angajatorii care au cel puțin 21 de salariați, aceștia au și o obligație în plus, de a elabora anual și de a aplica planuri de formare profesională, cu consultarea colectivă a salariaților, prin intermediul organizației sindicale sau al reprezentanților salariaților.

În același timp, dacă la nivel de unitate a fost negociat și încheiat un contract colectiv de muncă, atunci acest plan devine, automat, anexă a acestuia, deci va avea „forță obligatorie”, fiind chiar „legea părților”.

Adăugarea obligației de a include în regulamentul intern politica generală de formare profesională, adică ceea ce s-a adăugat în cadrul art. 242 din Codul muncii la lit. k), va fi interpretată prin raportare la art. 194 și 195, ținându-se cont de mărimea unității.

Astfel, distingem patru situații:

1. Angajatorul are cel puțin 21 de salariați și are patru obligații:

• de a asigura accesul tuturor salariaților la programe de formare profesională cel puțin o dată la 2 ani;
• de a elabora și aplica planuri de formare profesională, cu consultarea colectivă a salariaților;
• de a include în regulamentul intern informații cu privire la politica de formare profesională;
• de a comunica tuturor salariaților modificările aduse regulamentului intern.

2. Angajatorul care are sub 21 de salariați are trei obligații:

• de a asigura accesul tuturor salariaților la programe de formare profesională cel puțin o dată la 2 ani;
• de a include în regulamentul intern informații cu privire la politica de formare profesională sau, potrivit sintagmei „dacă există”, să precizeze că nu există o astfel de politică, fiind incidente dispozițiile legale ale titlului VI din Codul muncii;
• de a comunica tuturor salariaților modificările aduse regulamentului intern.

3. Angajatorul are cel puțin 21 de salariați și, deși avea obligația de a elabora și aplica planuri de formare profesională, nu și-a îndeplinit-o și nici nu a completat dispozițiile regulamentului intern, potrivit art. 242 lit. k). 

În această situație, în cazul unui control, inclusiv la sesizarea unui salariat, inspectorii de muncă vor constata neîndeplinirea obligației și vor dispune, potrivit legii, măsuri, iar ulterior vor putea sancționa angajatorul în cazul care acesta nu a îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător măsurile dispuse.

Chiar dacă angajatorul este sancționat în urma verificărilor, dreptul salariaților de a beneficia de acces la formare profesională cel puțin o dată la doi ani, fiind în discuție o unitate cu cel puțin 21 de salariați, nu se pierde, iar obligația trebuie îndeplinită sau, dacă salariatul alege să-și exercite dreptul său, poate solicita concediul plătit pentru formare profesională, respectiv cel mut 10 zile sau 80 de ore.

4. Angajatorul are sub 21 de salariați și, neavând obligația de a elabora și aplica un plan de formare profesională, nu o face, deci nu are o politică generală de formare profesională.

Acest angajator nu ar putea fi obligat să elaboreze planuri de formare profesională, însă regulamentul intern trebuie să prevadă acest aspect, deci să existe o minimă precizare pe care salariații să o cunoască.

Nu mai puțin adevărat este și că, în lipsa acestei precizări, se prezumă că sintagma „dacă există” a fost interpretată în sensul că, dacă nu există, nu amintim nimic, dar ținem cont de faptul că intenția legiuitorului și scopul Directivelor care au stat la baza modificărilor aduse Codului muncii este de a informa, cât mai concret și precis, salariații cu privire la drepturile pe care și le pot exercita.

Cu sau fără politică generală privind formarea profesională și/sau planuri de formare, dreptul salariaților de a participa la programe de formare profesională, cel puțin o dată la doi sau la trei ani, se menține și se menține și dreptul de a solicita concediu plătit pentru formare profesională de cel mult 10 zile lucrătoare sau 80 de ore, ținând cont de același interval.