Scăpări din noua lege a dialogului social: Unele dintre cererile privind conflictele individuale de muncă trebuie să ajungă acum la judecătorii

O comparație 1:1 a noii legi a dialogului social cu cea veche (Legea 367/2022 și Legea 62/2011, mai exact) ne permite să observăm, pe ici, pe colo, unele diferențe care s-ar încadra, mai degrabă, la categoria „nefericitelor scăpări”. De pildă, de unde fosta lege făcea mai multe referiri și chiar definea, pe larg, conflictul individual de muncă, noua lege nu mai conține nici definiția, nici două prevederi destul de importante din vechea lege.

Și deși s-a promis în chiar cuprinsul noii legi că vor fi operate modificări pe Codul muncii în mod corespunzător noii legi a dialogului social, un proiect unde să fie cuprinse și chestiunile care nu se mai regăsesc acum în noua lege și care privesc conflictele individuale de muncă ar trebui negreșit să apară cât mai curând în dezbatere și să fie adoptat.

Destul de important, vechea lege cuprindea două prevederi care nu se mai regăsesc în noua lege a dialogului social:

• art. 208: „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.”;
• art. 210: „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”.

Am rămas, așadar, din 25 decembrie, de când a intrat Legea 367 în vigoare și „a dispărut” cea veche, cu prevederile din Codul muncii, din titlul privind „Jurisdicția muncii”. Doar că aici competența materială, cea care ne arată dacă trebuie să mergem la judecătorii sau la tribunale, se rezumă la următoarea idee: „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii”.

Doar că fără „busola” din vechea lege a dialogului social, care ne îndruma către tribunale („Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.”), nu ne rămâne decât să căutăm mai departe, în Codul de procedură civilă, la regulile de competență materială.

Conform Codului de procedură civilă, așadar, avem două variante:

• competentă, în primă instanță, e judecătoria pentru „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti” și
• competent e tribunalul, în primă instanță, pentru „cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.

În cuvinte simple, asta înseamnă că, din 25 decembrie, competența e a judecătoriei pentru toate litigiile de muncă unde sunt vizate chestiuni evaluabile în bani (de până la 200.000 de lei!), iar pentru toate celelalte, tribunalul. Înainte, pe vremea cât Legea 62/2011 era în vigoare, competența era a tribunalului în toate cazurile, pentru că o stabilea art. 208 pe care l-am redat mai sus. 

Din cauza nespecializării judecătoriilor, este, așadar, imperios ca Guvernul să intervină destul de repede să corecteze această scăpare printr-o ordonanță, pentru ca toate cererile privind conflictele individuale de muncă să se ducă la tribunal, cum se întâmpla până pe 25 decembrie.

Cum spuneam, din vechea lege nu a mai fost preluată nici detalierea noțiunii de conflict individual de muncă: