Opinie: Cum am ajuns să ne preocupăm de soarta zilelor de sărbătoare legală?

La intersecția dintre definiția muncii și cea a vieții demne regăsim dispozițiile legale cu caracter minimal, naționale, europene și internaționale. Cu siguranță, nu sunt singurul care-și pune întrebarea „muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim?”, iar întotdeauna răspunsul pe care mi-l ofer începe cu două articole, unul din Constituție și unul din Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe care însă, dacă le-aș privi separat, probabil că nu mi-aș oferi un răspuns suficient.

Aș începe, în ordine cronologică, cu cel din Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 23 alin 3), „Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială.”

Mult înțeles în puține cuvinte, ceea ce mie nu-mi reușește niciodată. Este clar, fără muncă nimic nu pare posibil, iar pentru a-ți asigura existența trebuie să prestezi o activitate, în acest caz făcându-se referire la cea mai răspândită metodă de obținere a unui venit lunar, munca.

Venitul obținut din muncă trebuie să fie, la rândul său, echitabil și satisfăcător, adică să reflecte valoarea muncii și să nu fie subevaluat, iar scopul este definit concret -- asigurarea unei existențe conforme cu demnitatea umană, atât pentru cel care-l obține, cât și pentru cei pe care îi are în întreținere.

Sigur, la prima vedere pare imprecisă sintagma „existență conformă cu demnitatea umană”, însă privită în profunzime indică „punctul de echilibru”, adică nu se rezumă la nevoile de bază (hrană, adăpost și îmbrăcăminte), ci privește tot ceea ce este necesar pentru a face parte din societate. Putem să ne raportăm, fără să greșim, la „Piramida lui Maslow” și observăm că a doua parte („demnitatea umană”) însemnă ceva mai mult.

Atunci când un individ care muncește (precizare esențială pentru a nu da naștere unor discuții inutile) nu reușește să-și asigure din venitul obținut acest nivel de „existență conformă cu demnitatea umană”, statele au obligația de a interveni prin orice mijloc de protecție socială.

Constituția României, ca să ne raportăm și la legislația națională, stabilește și cât ar trebui să muncești pentru a-ți asigura acea minimă existență conformă cu demnitatea umană, mai precis fără a depăși o medie de cel mult 8 ore/zi.

Sigur, Codul muncii preia dispozițiile art. 41 alin (3) din Constituție, la bază fiind Convenția OIM 1/1919, ratificată în 1921, deci putem corobora dispozițiile privind asigurarea unei „existențe conforme cu demnitatea umană” cu cele privind „numărul zilnic și săptămânal de ore de muncă” necesare pentru a atinge acest obiectiv.

De ce repaus zilnic și săptămânal, concediu de odihnă anual și zile de sărbătoare legală?

Pentru că prin Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, „considerând că, în conformitate cu principiile enunțate de Carta Națiunilor Unite, recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.”, statele părți „recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice, care să asigure îndeosebi:

(i) un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o munca de valoare egală, fără nici o distincție; în special, femeile trebuie să aibă garanția că condițiile de muncă ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbații și să primească aceeași remunerație ca ei pentru aceeași muncă;

(îi) o existenta decentă pentru ei și familia lor, în conformitate cu dispozițiile prezentului pact;

b) securitatea și igiena muncii;

c) posibilitatea egala pentru toți de a fi promovați în munca lor la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite și aptitudinile:

La Parlament au fost înregistrate în ultimele două săptămâni două propuneri legislative mai mulți parlamentari cer fie interzicerea stabilirii altor libere legale pentru angajații din mediul privat, în lipsa unor compensații pentru angajatori, fie compensarea din start a tuturor liberelor legale pe care trebuie să le acorde angajaților, obligați de Codul muncii, cu bani de la stat. Problema, spun inițiatorii fiecărei propuneri, e că am fi ajuns să avem foarte multe zile de sărbătoare legală în care angajații au dreptul să fie liberi sau, daca trebuie să muncească, să fie compensați printr-un spor. Într-unul dintre proiecte se punctează, cu subiect și predicat, că „vinovat” este valul populist care a adus la înmulțirea acestor libere legale plătite în ultimii ani.

Recentele propuneri de modificare care vizează timpul de muncă și de odihnă nu par a fi apte să „nimerească” acel „punct de echilibru” despre care vorbeam și, pe lângă lipsa de claritate și nerespectarea dispozițiilor minime privind normele de tehnică legislativă, putem adăuga și posibilele încălcări ale Constituției.

Nu m-aș aventura să indic, concret, acel „punct de echilibru”, însă în niciun caz nu cred că este în zona în care, pentru a-ți asigura acea existență conformă cu demnitatea umană, trebuie să depășești media celor 8 ore de muncă/zi lucrătoare.

Revenind la ce reprezintă demnitatea, putem privi „Piramida” exact așa cum este, pornind de la partea cea mai mare, nevoile de bază (aici aș include și siguranța și securitatea) și câte ceva din restul, adică și un minim de apartenență și de recunoaștere socială, așa cum o înțelege fiecare (poate o „ieșeală” cu prietenii/prietenele, poate un film, un spectacol, orice te face să nu te simți exclus din „rândul lumii”), fără a omite ceea ce ți-ar face și plăcere (nu în exces).

Pentru restul, inclusiv pentru credite, putem urma îndemnul consilierului guvernatorului BNR, de acum câțiva ani, adică să avem două, trei joburi -- însă fără suprapunerea programului de muncă și nu la același angajator atunci când se depășește timpul de muncă săptămânal maxim.