UPDATE: ICCJ: Indemnizațiile de hrană ale bugetarilor nu pot fi incluse în baza de calcul a indemnizației de concediu de odihnă. Decizia, publicată

„Indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici” e concluzia la care au ajuns judecătorii de la Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii. Decizia a fost pronunțată în septembrie, dar motivarea a apărut azi, odată cu publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

Includerea indemnizației de hrană în baza de calcul a indemnizației de concediu a fost de ani de zile o chestiune supusă dezbaterii continue în rândul angajaților statului, mulți spunând că, pe perioada concediilor, veniturile acestora se diminuează cu câteva sute de lei. 

La nivel de jurisprudență s-au conturat în instanțele din țară două opinii:

• prima opinie, considerată minoritară: indemnizația de hrană ar trebui inclusă în baza de calcul deoarece constituie un venit permanent, iar conform Directivei 2003/88/CE și jurisprudenței CJUE se impune ca, în timpul concediului, angajatul să primească o remunerație similară cu cea primită în timpul lucrului și, totodată, concediul este destinat refacerii capacității de muncă, iar drepturile bănești aferente trebuie să fie stabilite în funcție de salariul lunar pentru perioada activă;
• a doua opinie: indemnizația nu trebuie inclusă în baza de calcul deoarece nu este considerată un spor în sensul legislației muncii, directiva europeană sus-menționată și jurisprudența CJUE stabilesc tocmai faptul că indemnizațiile care acoperă costuri accesorii sau ocazionale nu se includ în calculul indemnizației de concediu; s-a mai reținut, totodată, că indemnizația de hrană nu compensează condiții de muncă dificile, nefiind acordată pentru compensarea unor inconveniente legate de sarcinile de serviciu sau de statutul profesional al angajatului; totodată, conform HG nr. 250/1992, indemnizația de hrană este exceptată de la includerea în calculul indemnizației de concediu, indemnizația de hrană nu are caracter permanent, fiind acordată doar pentru perioada activă și nu poate fi incidentă nici Decizia ICCJ nr. 23/2021 tocmai pentru că aici nu discutăm despre o sumă de bani care ar compensa pentru condiții grele de muncă.

Pe perioada concediului de odihnă, angajații primesc indemnizație de concediu de odihnă, conform Codului muncii. Așa cum explicam cu altă ocazie, veniturile acordate pe perioada respectivă nu pot fi numite „salariu” pentru că salariul presupune prestarea unei muncii, tocmai de aceea au fost definite ca fiind indemnizație de concediu de odihnă.  

Indemnizaţia de concediu de odihnă este calculată în Codul muncii ca medie zilnică a drepturilor salariale (adică salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent numai) din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. Calculând această medie o să remarcăm că modificările survenite în vreuna dintre cele trei luni de referință în privința veniturilor salariale pot determina o indemnizație mai mică decât salariul de bază.

Motivarea ICCJ

Potrivit Curții, "o interpretare istorico-teleologică permite a concluziona că, similar tichetelor de masă, indemnizația de hrană reprezintă o sumă acordată de angajator pentru a compensa procurarea hranei salariatului aflat în timpul efectiv de lucru".

De asemenea, în interpretarea gramaticală a art. 18 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 reiese că indemnizația de hrană prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară. Ca atare, acest drept salarial este cuvenit în măsura timpului lucrat, pentru perioada programului de lucru.

ICCJ spune că, "întrucât intenția legiuitorului român a fost în sensul acordării acestui drept salarial numai proporțional cu perioada efectiv lucrată, rezultă că perioada aferentă concediului de odihnă nu poate fi asimilată timpului de muncă".

În plus, art. 111 din Codul muncii definește, de altfel, timpul de muncă ca fiind "orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuțiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/ sau ale legislației în vigoare".