Instanța obligă angajatorul să plătească din urmă salariile angajatului concediat nelegal - asta include și plata dărilor fiscale

• Despăgubirile acordate de instanță pentru concedieri nelegale sunt considerate venituri salariale și obligă angajatorul la plata tuturor contribuțiilor sociale aferente, ca și cum ar fi fost salarii normale.
• Plata contribuțiilor CAS și CASS din urmă este esențială pentru protejarea drepturilor angajatului la pensie și asigurări de sănătate, asigurând continuitatea stagiului de cotizare.
• Dacă angajatul concediat nelegal a suportat costuri medicale în perioada procesului din cauza lipsei asigurării de sănătate, acestea pot fi incluse în despăgubiri.
• Angajatorul poate ajunge, astfel, să fie obligat să plătească despăgubiri egale cu salariile indexate și alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, chiar dacă acesta nu solicită reintegrarea în locul de muncă avut anterior.

Decizia de concediere poate fi contestată de către salariatul afectat, iar în situația în care instanța competentă constată că a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, o va anula și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul dacă nu era concediat nelegal - iar asta chiar și în situația în care reclamantul nu a solicitat și reintegrarea sa la locul de muncă.

O întrebare adresată recent în forumul avocatnet.ro scoate în evidență un aspect foarte important în privința acestor despăgubiri, mai precis, în ceea ce privește obligația plății taxelor salariale aferente sumelor respective.

Pornind de la dispozițiile Codului muncii care definesc salariul, precizând că acesta include și sporurile, indemnizațiile și alte adaosuri, pe lângă salariul de bază, o concediere nelegală prejudiciază lucrătorul și pot fi afectate și alte drepturi ale acestuia, iar angajatorul este obligat să le acorde în cazul în care instanța a constatat că decizia de concediere nu a fost legală.

De asemenea, potrivit OUG 79/2017, adică acea ordonanță care a făcut transferul contribuțiilor (act normativ care încă așteaptă aprobarea sa prin lege în Parlamentul României), lucrătorul este cel care datorează din salariul brut contribuțiile sociale (CAS și CASS) și impozitul, angajatorul fiind astfel obligat să plătească venitul net de care lucrătorul ar fi beneficiat, dar să și calculeze, să rețină și să vireze taxele salariale.

Dacă în privința asigurărilor sociale (CAS) ne gândim direct la faptul că acestea sunt absolut necesar a fi plătite, din urmă, pentru că astfel se cuantifică în mod corect contribuția și vechimea sa pentru pensie, în cazul asigurărilor de sănătate ne putem întreba de ce mai este necesară plata acestora din urmă? Totodată, ne amintim și de faptul că angajatul rămâne asigurat la sănătate încă trei luni după ce s-a terminat raportul său de muncă. 

Să ne imaginăm două situații posibile: una în care în urma concedierii persoana respectivă putea beneficia de protecția Legii 76/2002, primea indemnizația de șomaj și era astfel asigurată, iar o a doua situație, în care a fost o concediere disciplinară și nu putea beneficia de această protecție.

În prima situație, persoana respectivă a fost asigurată pe o perioadă de timp, potrivit Legii 76/2002, ceea ce înseamnă că plata contribuției nu este nejustificată, având astfel continuitate și nefiindu-i afectate drepturile. Și în acest caz, dacă procesul nu s-a finalizat înaintea expirării perioadei de protecție în care a primit indemnizația de șomaj și a fost asigurată, putem discuta și de un alt tip de prejudiciu, în cazul în care persoana respectivă a avut nevoie de asistență medicală și nu putut beneficia de acest drept din cauza concedierii nelegale.

În a doua situație discutăm concret despre afectarea acestui drept, iar plata contribuției are rolul principal de a asigura continuitatea în privința acestei asigurări, persoana în cauză nefiind ulterior afectată în privința stagiului minim de cotizare în cazul situațiilor de incapacitate temporară de muncă sau chiar în privința dreptului de a beneficia de concediu pentru creșterea copilului, în ambele cazuri fiind în discuție un stagiu minim de cotizare.

În cazul în care persoana respectivă nu a fost asigurată pe durata procesului și a avut nevoie de asistență medicală pe care a fost obligată să și-o asigure din fonduri proprii, interpretarea corectă a sintagmei „majorarea despăgubirilor cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul” ar fi obligația angajatorului de a suporta acele costuri.

Nefiind un aspect care să rezulte explicit nici din lege, nici din hotărârile judecătorești, în cazul în care lucrătorul concediat nelegal a avut nevoie de asistență medicală și a fost obligat să suporte costurile, nefiind asigurat în perioada respectivă, trebuie să solicite instanței să includă aceste costuri, pe baza probelor depuse la dosar, în obligația angajatorului, pentru a evita un alt litigiu.

Practic, legiuitorul nu exclude posibilitatea de a solicita angajatorului sumele respective, pentru că discutăm despre un prejudiciu cauzat lucrătorului ca urmare a concedierii nelegale, însă va fi necesară o nouă acțiune, de această dată în răspundere patrimonială, având deja decizia privind concedierea nelegală.