ADMITERE AVOCATURA PARTEA A DOUA

are cineva idee cam cat ar trebui sa scriem la un subiect? de exemplu la infractiunea de furt....o fi nevoie sa abordam toate subiectele si partile din carte?sau doar esentialul?
eu m-am apucat de invatat acum 2 saptamani credeti ca am sanse? e cineva care stie toate subiectele?

pt catalin05
Reguli generale şi comune privind admisibilitatea probelor
Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii decât dacă îndeplinesc cumulativ anumite condiţii, care nu sunt reglementate ca atare, ci rezultă din interpretarea dispoziţiilor privind probele.
În literatura juridică veche se reţineau următoarele condiţii de admisibilitate a probelor:
- faptele ce trebuie dovedite să fie contestabile şi contestate de partea adversă, adică tăgăduite, căci de ce să mai dovedeşti un fapt deja mărturisit sau recunoscut;
- faptele a căror existenţă trebuie dovedită să nu fie socotite de lege ca adevărate, deoarece proba acestora este inutilă;
- proba să nu fie oprită de lege;
- proba să fie verosimilă;
- proba să fie pertinentă;
- proba să fie concludentă.
Primele două condiţii reţinute de autorii sus-citaţi considerăm că se referă la faptele ce trebuie dovedite, ca obiect al probei, şi nu la probă, în înţeles de mijloc de dovadă.
În doctrina recentă , sunt reţinute următoarele condiţii generale de admisibilitate a probelor :
- proba să fie legală sau proba să nu fie oprită de lege;
- proba să fie verosimilă;
- proba să fie pertinentă;
- proba să fie concludentă .
1. Prima condiţie – proba să nu fie oprită de lege – se pune atât din punctul de vedere al dreptului material, cât şi din punctul de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii.
Nici o probă nu poate fi încuviinţată de către instanţă dacă nu este admisă de lege . De exemplu, nu este admisă proba împotriva prezumţiei de interpunere de persoane, în temeiul căreia legea declară nule dispoziţiile făcute prin persoane interpuse, în favoarea unor incapabili de a primi cu titlu gratuit (art.812 C.civ.); potrivit art.1191 C.civ. este inadmisibilă proba cu martori, pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, în afara excepţiilor prevăzute de lege (art.1191 alin.3 C.civ.): dacă nu există un început de dovadă scrisă, dacă nu există imposibilitatea preconstituirii unui înscris sau imposibilitatea conservării unui înscris. De asemenea, împotriva constatărilor personale ale agentului instrumentator al unui act autentic nu se poate face dovada decât prin procedura specială a înscrierii în fals.
O altă situaţie este aceea în care legea nu îngăduie acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept şi, ca urmare, nu se poate face nici dovada dreptului respectiv, deoarece s-a născut altul contrar, în favoarea altei persoane prin prescripţia achizitivă sau uzucapiune ori în cazul prescripţiei extinctive , când titularul dreptului nu-l mai poate valorifica prin justiţie.
Sub aspect procesual, de exemplu, art. 189 alin.1 pct. 3 şi 4 C.proc.civ. inter-zice ascultarea ca martori a celor condamnaţi pentru mărturie mincinoasă şi a interzişilor. De asemenea, potrivit alin.1 pct.1 şi 2 al aceluiaşi articol nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar despărţit. Tot astfel, art.612 alin.6 C.proc.civ. instituie interdicţia folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ, însă interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorţ .
2) Proba să fie verosimilă, adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile.
Verosimilitatea înseamnă ca faptele să fie cu putinţă. „Posibilitatea asigură probabilitatea. Posibilul în matematică duce la certitudine, însă posibilul în domeniul fizic este nesigur. În câmpul posibilului de ordin fizic judecătorul trebuie să fie cu multă băgare de seamă : ceea ce este imposibil pentru omul de rând poate să fie posibil pentru omul de ştiinţă, ceea ce nu este posibil astăzi poate fi posibil mâine, ştiinţa cu descoperirile ei fiind mereu în progres. Dovezile nu se pot întemeia pe minuni, dar minunea de astăzi poate deveni mâine adevăr” .
Această condiţie nu este tratată de unii autori , iar alţii o contestă .
Instanţa trebuie să cerceteze în concret problema verosimilităţii probei, examinând cu atenţie faptele ce se tind a fi probate şi concordanţa lor cu legile naturii .
Instanţa trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport cu datele ştiinţifice existente în momentul administrării probei, căci în timp o probă deşi iniţial neverosimilă poate face ulterior credibil faptul pretins . O dovadă elocventă în acest sens este cucerirea de către om a spaţiului extraterestru, fapt care în trecut era neverosimil.
3. Proba să fie pertinentă
Este admisibilă proba unui fapt numai în măsura în care are legătură directă sau măcar indirectă cu obiectul pretenţiilor sau apărările părţilor şi poate influenţa într-un fel sau altul soluţia litigiului în care este invocată .
Orice fapt care nu are legătură cu obiectul procesului şi care deci nu ar fi susceptibil în principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probaţiunii judiciare . Altfel, operaţia administrării probelor ar fi inutilă şi ar tergiversa procesele, ducând la cheltuieli mari şi la pierdere de timp. Pertinenţa probei implică şi utilitatea ei, adică faptul verificat prin probaţiune trebuie să fie persuasiv ,de natură să conducă pe judecător la o anumită convingere .
Pertinenţa presupune : verificarea admisibilităţii juridice a probei, a legalităţii şi a utilităţii ei .În acest sens, art.129 alin.5 C.proc.civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, pertinenţa presupune şi verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin şi conex .
4. Deci, ultima condiţie de admisibilitate a probei reţinută în doctrina juridică este concludenţa probei.
Proba este concludentă atunci când poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective .
Această condiţie rezultă şi din dispoziţiile art. 167 alin.1 şi art.137 alin.2 C.proc.civ. Astfel , potrivit art. 167 alin.1 dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, însă teza finală a textului permite instanţei să încuviinţeze proba, fără a mai examina concludenţa, dacă este primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. De asemenea, art.137 alin.2 se referă la dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii .
O probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă , căci dacă a dus la soluţionarea cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însă nu întotdeauna o probă care este pertinentă duce la soluţionarea litigiului.

pt catalin05
Sarcina probei
Analiza problemei sarcinii probei se referă la pronunţarea asupra cronologiei, ordinei în care se poate recurge la probe. Cine trebuie să probeze un fapt, o alegaţie, o pretenţie ?
Într-un proces există trei personaje : reclamantul, care intentează acţiunea, pârâtul contra căruia aceasta este introdusă şi judecătorul, care are misiunea de a spune dacă cererea este fondată, întemeiată. Sarcina probei constă în a şti care dintre aceste personaje trebuie să caute şi să aducă proba pretenţiilor.
Acesta este o problemă de logică, iar „dreptul n-ar face decât să ratifice această chestiune de bun-simţ” .
Astfel, art.1169 C.civ. consacră regula potrivit căreia : „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” .
Din această regulă rezultă că oricine evocă un drept, un fapt, trebuie să îl dovedească.
Cronologic, reclamantul este primul care are sarcina probei, întrucât procesul civil este pornit de către acesta prin introducerea cererii de chemare în judecată, regulă exprimată în dreptul roman prin adagiul „Onus probandi incumbit actori” sau „Actori incumbit probatio” .
Pârâtul nu are de făcut nici o dovadă, atâta timp cât nu face nici o propunere instanţei de judecată, ci doar neagă dreptul pretins de reclamant.
Numai după ce reclamantul a făcut dovada faptelor pe care-şi întemeiază pretenţia, pârâtul trebuie să iasă din pasivitate şi să se apere, criticând probele aduse de reclamant şi solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau nefondată. În această ultimă situaţie sarcina probei o are pârâtul, deoarece el este cel care face o afirmaţie înaintea judecăţii, aşa cum reiese şi din adagiul : „probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat” .
În practică este puţin probabil ca o parte să aştepte neutră până la momentul în care afirmaţiile celeilalte părţi câştigă teren, moment când ar urma să înfăţişeze fapte suplimentare, destinate să încline din nou balanţa în favoarea sa. În consecinţă, aşa cum se apreciază în doctrină „adevărul nu se obţine prin eliminări succesive, ci el este produsul căutărilor comune ale părţilor interesate”. Esenţial este gradul de încredere pe care probele reuşesc să-l inspire judecătorului.
Sunt situaţii în care pârâtul are mai întâi sarcina probei. Este cazul excepţiilor invocate de către pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului. De exemplu, prescripţia, puterea lucrului judecat, litispendenţa. În aceste împrejurări, sarcina probei revine mai întâi pârâtului, deoarece el este cel care face o propunere înaintea judecătorului, transformându-se astfel în reclamant în raportul probatoriu sau aşa cum se exprimau romanii „in excipiendo reus fit actor” .
Când pârâtul introduce o cerere reconvenţională sau o cerere de chemare în garanţie a unui terţ, el se transformă în reclamant atât în instanţă cât şi în raportul probatoriu, aplicându-i-se în întregime regula comună privind sarcina probei. În această situaţie, reclamantul din cererea de chemare în judecată va avea sarcina probei după ce pârâtul şi-a dovedit afirmaţiile .
Regula privind sarcina probei rezultă, aşa cum am arătat mai sus, atât din reglementările legale, cât şi din logică şi echitate.
Între reclamantul care doreşte să schimbe o situaţie ce există şi pârâtul care beneficiază de aceasta, mai demn de protecţia legii, până la efectuarea probaţiunii, este pârâtul care are în favoarea sa situaţia de fapt – ce corespunde în general situaţiei de drept – decât reclamantul care formulează doar pretenţii .
Cel care introduce o cerere în justiţie solicită să se constate că actuala stare de fapt este neconcordantă cu cea de drept şi, ca urmare, cere să modifice în favoarea sa situaţia respectivă. Însă această pretenţie nu poate fi acceptată de instanţă decât dacă este dovedită, adică reclamantul trebuie să-l convingă pe judecător că el are dreptate .
Indiferent că se pretinde un drept real sau un drept de creanţă, se va presupune că actuala stare de lucruri de care beneficiază pârâtul, dar a cărei schimbare o solicită reclamantul, corespunde adevărului. Odată ce pretenţia reclamantului pare a corespunde realităţii, prin mijloacele de probă produse, situaţia prezumată la declanşarea litigiului şi favorabilă pârâtului este înlocuită cu o altă situaţie, favorabilă de data aceasta reclamantului, care va avea câştig de cauză, dacă pârâtul nu va dovedi că noua situaţie nu este reală.
Prin urmare, fiecare parte, atunci când invocă un fapt nou în sprijinul pretenţiei sau apărării sale, trebuie să-i dovedească existenţa.
De regulă, într-un proces obişnuit, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât . Mai exact, această sarcină revine întâi reclamantului, apoi pârâtului.
Se întâlnesc, însă, cazuri în care părţile au o situaţie egală cu privire la sarcina probei. De exemplu, într-o cerere în grăniţuire (prin care se urmăreşte aşezarea hotarului dintre fondurile limitrofe prin fixarea de semne vizibile), în care fiecare dintre părţi are îndoitul rol de reclamant şi pârât, acţiunea fiind, aşa cum se apreciază în doctrină, un „judicium duplex” . Tot la o judecată dublă dă naştere şi partajul judiciar. Pârâtul fiind şi el considerat ca reclamant, deoarece poate obţine „condamnarea” reclamantului iniţial, chiar fără să se fi îndreptat cu o cerere împotriva lui .
Cât priveşte repartizarea sarcinii probei între reclamant şi pârât, în doctrină s-a pus problema întinderii obligaţiei fiecăreia dintre părţi, adică ce elemente trebuie să dovedească unul şi ce elemente celălalt, desprinzându-se următoarele formule: recla-mantul va face proba creării raportului juridic dintre el şi pârât (dovedind că s-a încheiat actul juridic, sau că s-a săvârşit faptul ori s-a produs evenimentul); pârâtul va invoca şi va dovedi, după caz, fie faptele care au dus la ineficacitatea faptului generator de raport juridic (incapacitatea de exerciţiu, viciile de consimţământ), fie faptele care au modificat raportul juridic dintre părţi (cesiunea de creanţă, moartea, subrogaţia), fie faptele care au stins raportul juridic dintre ele (plata, compensaţia, remiterea de datorie, confuziunea) ori faptele-obstacol care au împiedicat crearea acestui raport (cauza ilicită, frauda la lege) sau care au stins dreptul la acţiune în sens material (prescripţia extinctivă). Dacă din aceste formule nu reiese cui revine sarcina probei, precum şi atunci când se pune din oficiu în discuţia părţilor o împrejurare de fapt, judecătorul poate hotărî care dintre părţi să facă proba. În anumite cazuri, judecătorul poate dispune ca reclamantul să facă o probă care, în mod normal, revine pârâtului sau invers. În aceste situaţii, judecătorul trebuie să aibă în vedere după cum una sau alta dintre părţi poate face proba mai uşor şi mai bine, precum şi respectarea regulii înscrise în art.1169 C.civ.
Ca urmare, regula statornicită în art.1169 C.civ. trebuie completată cu îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale în vederea descoperirii adevărului şi cu dreptul acestuia de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc (art.129 C.proc.civ.). Judecătorul caută probe alături de părţi, dar nu se substituie lor . Obligaţia judecătorului de a colabora la aflarea adevărului este independentă de sarcina probei.
Răsturnarea sarcinii probei
Pârâtul în această calitate are primul sarcina probei, spre deosebire de excepţii şi cererea reconvenţională, unde are mai întâi sarcina de a proba pentru că dobândeşte
calitatea de reclamant.
Doctrina opinează că sarcina probei este răsturnată ca urmare a stabilirii unor prezumţii legale, trecând de la cel care trebuia s-o facă la partea adversă.
Art.1202 alin.1C.civ. prevede că : „Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”.
Cu alte cuvinte, dispensând de dovadă pe beneficiarul prezumţiei, oricare ar fi poziţia sa în proces, şi dând celeilalte părţi posibilitatea să răstoarne prezumţia, legea în realitate operează o răsturnare a sarcinii probei . Însă aceasta este strict exact numai în cazul prezumţiilor relative, care permit proba contrară, a prezumţiilor absolute ce pot fi răsturnate prin mărturisire, precum şi în cazul prezumţiilor calificate ca intermediare sau mixte, deoarece împotriva prezumţiilor absolute irefragabile legea interzice dovada contrară (art.1202 alin.2 C.civ.). Apoi, aşa cum se apreciază în doctrină , afirmaţia legiuitorului din textul art.1202 alin.1 C.civ. „…dispensă de orice dovadă….” nu este exactă, deoarece beneficiarul prezumţiei tot trebuie să dovedească ceva, şi anume faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia respectivă.
Astfel, în cazul prezumţiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească numai faptul din care decurge prezumţia, iar partea potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să administreze proba contrară . De exemplu, pentru raporturile patrimoniale dintre soţi, art.35 alin.2 teza I C.fam. instituie prezumţia de mandat tacit reciproc, potrivit căreia oricare dintre soţi, exercitând drepturile de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cel care doreşte să răstoarne această prezumţie trebuie să facă dovadă contrară a inexistenţei consimţământului celuilalt soţ, care nu este beneficiar al prezumţiei.
Tot astfel, din dispoziţia art.1854 C.civ. rezultă că orice posesor al unui imobil este prezumat ca fiind proprietarul imobilului. Cel care doreşte să răstoarne această prezumţie trebuie să facă dovada contrară.
În cazul prezumţiilor legale absolute ce pot fi răsturnate prin mărturisire, beneficiarul prezumţiei va proba faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, iar partea adversă va administra interogatoriul pentru a încerca să obţină recunoaşterea faptului contrar .
ªi în cazul prezumţiilor legale intermediare sau mixte, beneficiarul prezumţiei nu are
de făcut decât proba faptului vecin şi conex pe care se bazează prezumţia, iar partea
potrivnică trebuie să dovedească că prezumţia nu corespunde realităţii, în cazul respectiv. De exemplu, în contestarea recunoaşterii paternităţii, dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, sarcina probei revine pârâtului, adică autorului recunoaşterii (sau moştenitorilor acestuia în caz de deces), care va trebui să dovedească că recunoaşterea de paternitate corespunde realităţii (art.58 alin.2 C.fam.).
De la regula înscrisă în art.1169 C.civ., legea stabileşte şi o altă excepţie . Astfel, art.287 C.mun. prevede că : „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”. Această excepţie este instituită în scopul ocrotirii angajaţilor şi organizaţiilor sindicale, atât faţă de poziţia lor în proces cu angajatorul, cât mai ales faţă de împrejurarea că deciziile pe care le poate lua acesta din urmă (de imputaţie, de desfacere a contractului de muncă etc.) fac dovada în justiţie până la proba contrară. Deşi Codul muncii se referă numai la conflictele de muncă, considerăm că excepţia prevăzută de art.287 C.mun. se aplică tuturor litigiilor de muncă , întrucât acest act normativ reprezintă dreptul comun sau legea generală în materia dreptului muncii. Aşadar, în dreptul muncii regula este că sarcina probei îi revine angajatorului, indiferent de poziţia pe care acesta o are în proces, iar dacă el nu reuşeşte să facă dovada temeiniciei şi legalităţii măsurii luate, angajatul va avea câştig de cauză .
Art.16 alin.2 din Codul muncii stabileşte o prezumţie relativă, potrivit căreia : „În situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă”.
Considerăm că prezumţia redată este stabilită în beneficiul salariatului nu şi a angajatorului, întrucât alin.1 teza a II-a din art.16 C.mun. prevede că „obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului”, iar art.80 alin.2 C.mun. stabileşte în mod imperativ „contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie”.
Însă beneficiarul prezumţiei nu este total scutit de a face dovada, deoarece el trebuie să probeze faptul pe care se întemeiază aceasta, iar adversarul, dacă doreşte să răstoarne prezumţia, poate face dovada prin orice mijloc de probă.

Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii
1. Îndreptarea hotărârii
Potrivit art.281 alin.1 C.proc.civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Cererea de îndreptare poate fi formulată oricând şi nu doar în termenul de prescripţie a dreptului de a solicita executarea silită, întrucât legiuitorul nu prevede nici o limitare în timp.
Îndreptarea poate fi dispusă şi din oficiu.
Soluţionarea cererii se face de către instanţa care a dat hotărârea sau încheierea
ce formează obiectul îndreptării, în aceeaşi compunere, nefiind obligatoriu să participe la judecată aceiaşi judecători.
Asupra cererii, instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri (art.281 alin.2 C.proc.civ.). Pe baza încheierii, îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hotărârii (art.281 alin. ultim C.proc.civ.).
Potrivit art.2813 alin.1 C.proc.civ., încheierea pronunţată în temeiul art. 281 C.proc.civ. este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea.
2. Lămurirea hotărârii
Potrivit art.2811 alin.1 C.proc.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.
Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei (art.2811 alin.2 şi 3 C.proc.civ.).
Încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea sau îndreptarea dispoziţiilor potrivnice (art.2813 alin.1 C.proc.civ.). Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată (art.2813 alin.2 C.proc.civ.).
3. Completarea hotărârii
Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare (art.2812 alin.1 C.proc.civ.).
Cererea de completare a hotărârii poate fi formulată de partea interesată în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârii date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, de către instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei completare se solicită. Instanţa se va pronunţa în aceeaşi compunere, prin hotărâre separată, care se va ataşa atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.
Hotărârea pronunţată este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, iar părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completare (art.2813 C.proc.civ.).

Administrarea probelor implică în mod necesar ca acestea să fie mai întâi propuse de către părţi şi apoi încuviinţate de către instanţa de judecată .

1) Propunerea probelor
Potrivit art.129 alin.1 teza finală din Codul de procedură civilă, părţile au obligaţia „…… să-şi probeze pretenţiile şi apărările”.
De regulă, propunerea probelor se face în etapa scrisă a procesului civil, etapă care are rolul de informare reciprocă a părţilor privind pretenţiile lor, probele folosite în susţinerea pretenţiilor, precum şi rolul de informare a instanţei privind cauza ce urmează a fi soluţionată şi dovezile pe baza cărora se va pronunţa.
Conform dispoziţiilor legale, propunerea probelor se face prin cererea de chemare în judecată (art.112 C.proc.civ.), prin întâmpinare (art.115 C.proc.civ.), prin cererea reconvenţională (art.119 C.proc.civ.) ori în condiţiile art.132 şi ale art.138 C.proc.civ. De asemenea, probele se propun prin cererea de intervenţie în cazurile în care se formulează o astfel de cerere în condiţiile art.49 – 66 C.proc.civ.
Potrivit art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., reclamantul trebuie să arate în cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar potrivit art.115 pct.3 C.proc.civ., pârâtul trebuie să arate în întâmpinare dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională, potrivit art.119 alin.2 C.proc.civ. raportat la art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., el va arăta dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile . În cazul în care se va formula o cerere de intervenţie, aceasta, având natura juridică a unei cereri introductive , trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, adică intervenientul va arăta şi probele pe care se sprijină.
La prima zi de înfăţişare , instanţa poate acorda reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii, precum şi pentru a propune noi dovezi, în care caz instanţa dispune amânarea cauzei şi comunicarea cererii de întregire sau modificare pârâtului în vederea întocmirii întâmpinării (art.132 C.proc.civ.), în care va arăta dovezile cu care se apără faţă de noile pretenţii ale reclamantului. Pe de altă parte, când se formulează cerere reconvenţională, reclamantul poate cere un termen pentru a depune întâmpinare la aceasta şi a propune dovezile în apărare (art.132 alin. ultim C.proc.civ.).
În cazul în care pârâtul, care nu este reprezentat sau asistat de avocat, nu a depus întâmpinare , preşedintele completului îi va pune în vedere,la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. La cerere, instanţa poate acorda pârâtului un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării (art.118 alin.3 C.proc.civ.). Însă, aşa cum se apreciază în doctrină , partea finală a alin.3 al art.118 C.proc.civ. trebuie coroborată cu prevederile art.156 alin.1 C.proc.civ., care prevăd că pentru lipsă de apărare temeinic motivată instanţa va putea acorda un singur termen. Dacă s-ar proceda altfel s-ar nesocoti dispoziţiile legale care prevăd sancţiunea decăderii, iar procesele s-ar prelungi nejustificat de mult.
În situaţiile expres prevăzute de lege în care întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul poate propune probele la prima zi de înfăţişare. Deşi întâmpinarea este obligatorie şi în litigiile de dreptul muncii, art.287 C.mun. prevede că angajatorul (indiferent de poziţia sa procesuală) este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. Până la modificarea Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr.138/2000, întâmpinarea nefiind obligatorie , probele se puteau propune de către pârât la prima zi de înfăţişare .
Potrivit art.138 C.proc.civ., probele care nu au fost propuse în condiţiile arătate mai sus, prevăzute de art.112, 115 şi 132 C.proc.civ., nu mai pot fi invocate în tot cursul instanţei respective. Sancţiunea care intervine în caz de nesocotire a acestor dispoziţii este decăderea părţilor din dreptul de a propune probele cu care doresc să-şi dovedească pretenţiile şi apărările. Însă, instanţa nu poate refuza administrarea unei dovezi, propusă tardiv, dacă partea adversă nu a invocat sancţiunea decăderii .
De la regula prevăzută în art.138 C.proc.civ., există trei excepţii în care nu va opera sancţiunea decăderii, deşi probele nu au fost propuse în condiţiile cerute de lege. Astfel:
- când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;
- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat .
Prima excepţie se justifică pe deplin, căci proba, trebuind să se refere la fapte pertinente şi concludente, nu poate fi cerută de la început cu privire la fapte şi împrejurări a căror legătură cu litigiul părţilor n-a apărut decât în cursul dezbaterilor . Astfel că, instanţa va aprecia împrejurările care îndreptăţesc partea de a cere noi probe, pe care nu le-a putut solicita prin cerere sau întâmpinare ori la prima zi de înfăţişare, fără a se presupune vreo vină în seama (sarcina) acesteia .
În situaţia celei de-a doua excepţii, decăderea nu trebuie să opereze decât în cazurile în care solicitarea dovezilor ar putea fi folosită ca un mijloc de tergiversare a soluţionării procesului . Dacă proba se poate efectua chiar în şedinţa în care este propusă sau dacă judecata se amână oricum, pentru alte motive, nu este indicat ca proba să fie respinsă, deşi este concludentă, numai pentru motivul nepropunerii ei în termenul prevăzut de lege.
Ultima excepţie, adăugată la celelalte în anul 1948 cu ocazia restructurării Codului de procedură civilă şi modificată aşa cum am precizat anterior , este lăsată la aprecierea judecătorului şi reflectă grija legiuitorului român de a ocroti partea care nu are cunoştinţe juridice şi care nu este asistată sau reprezentată de avocat. Considerăm, însă, că excepţia se justifică numai dacă partea, care n-a propus-o din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire, este reclamantul, deoarece pârâtul poate să facă uz de dispoziţiile art.118 alin.3 C.proc.civ. Astfel că, dacă s-ar aplica şi aceste din urmă dispoziţii şi dipoziţiile art.138 pct.4 C.proc.civ. s-ar încălca principiul celerităţii. În procedura arbitrală, legea nu mai prevede o astfel de excepţie .
Sancţiunea decăderii este prevăzută în mod expres şi în cazul încuviinţării probei prin înscrisuri propuse în condiţiile de excepţie prevăzute de art.138 C.proc.civ.. Astfel, art.138 alin.3 C.proc.civ. prevede că dacă judecata se amână, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, copii certificate de pe înscrisurile invocate. De asemenea, în cazul admiterii probei cu martori propuse în condiţiile art.138 pct.2 şi 4 C.proc.civ., lista cu numele şi locuinţa acestora se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare .
La cele trei excepţii prezentate mai sus trebuie să adăugăm rolul activ al judecătorului, adică dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a ordona din oficiu probele neadministrate de părţi, pe care el le apreciază ca fiind necesare în rezolvarea litigiului, chiar dacă părţile se împotrivesc (art.129 alin.5 teza finală C.proc.civ.) , precum şi convenţia expresă a părţilor . De asemenea, principiul aflării adevărului în cauză şi îndatorirea judecătorilor de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală şi pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală (art.129 alin.5 teza I C.proc.civ.), vor determina instanţele să admită probele propuse tardiv de către părţi şi în alte cazuri decât cele prevăzute de art.138 C.proc.civ., atunci când partea potrivnică celei care a propus proba nu ridică excepţia decăderii la primul termen .