Articole interesante

Despre distrugerea Romaniei dupa 1989. Vei responsabili vor raspunde oare, vreodata ? Poate acest popor are nevoie de dreptate, dar cine sa o promoveze ?
[ link extern ] /

Nascut in anii ’80 – ’90 ?
Vei ramane uimit de ceea ce vei citi !

Născuţi la începutul anilor 80-90 vedem acum, în anul 2015, cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii paşi pe lună, nici despre războaie sângeroase, dar avem cultura generală, pentru că asta însemna ceva o dată.
Suntem ultima generaţie care a jucat “Ascunselea”, “Castel”, “Raţele şi vânătorii”, “Ţară, ţară ! Vrem ostaşi”, “Prinsea”, ”Sticluţa cu otravă”, “Pac Pac”, “Hoţii şi vardiştii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fişe, dar primii care am facut petreceri video (închiriam un video şi stateam să ne uităm la filme 2 zile închişi în casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renunţat la casetele audio şi le-am înlocuit cu CD-uri.
Noi am purtat JJ, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gaşcă. Noi am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.
La grădiniţă am învăţat poezii în româneşte, nu în engleză. Şi am cântat “Multi ani traiasca” nu “Happy birthday” la aniversări. Am sorbit din ochi “Pasiuni” mai ales “Sunset”, chiar si “Dallas” …. şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor.
Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau şi abia aşteptam să vină şi la noi guma Turbo, sau puştile alea absolut superbe cu apă. Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală. Noi am ascultat şi Metallica şi Ace of Base şi DJ Bobo si Michael Jackson şi Backstreet Boys şi Take That şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam !
Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Led Zeppelin, Jimi Hendrix, Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen: 50 Cent şi Britney Spears. Am citit “Licurici”, “Pif”, “Cireşarii” şi am băut “Cico” şi “Zmeurată” si ni s-a părut ceva extraordinar când au aparut primele sucuri “de la TEC ” fără să ne fie teamă că “au prea multe E-uri”, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul.

[ link extern ] /

Melancolii


Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.
Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.
Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.
Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.
Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.
Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.
Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.
Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.
Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună… că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru…

Iustina Ţalea Dinulescu

Cel mai bun neurochirurg din Europa: Fiecare celulă umană este sfântă. Dumnezeu mi-a dat mâini și suflet să le folosesc pentru binele oamenilor

De Ioana Ivan / Știri / Publicat: Vineri, 03 iulie 2015, 14:26 / Actualizat: Vineri, 03 iulie 2015, 14:45


Acad. Prof. Dr Leon Dănăilă se numără printre cele 5.000 de personalităţi importante ale lumii, este considerat cel mai bun neurochirurg din Europa şi figurează alături de Einstein printre cele 500 de genii ale secolului 21. A scăzut rata mortalităţii în operaţiile pe creier de la 50-60% la doar 3-4%, a introdus microscopul operator şi a fost primul în România care a făcut operaţii pe creier cu laser.

Este membru al Academiei Române, al Academiei de Ştiinţe Medicale şi a altor 21 de academii şi societăţi ştiinţifice din lume. Clinica de neurochirurgie din Bucureşti există astăzi datorită lui. După 30 de ani de studii şi cercetări a descoperit o nouă celulă în creier.

Se culcă la ora 21, se trezeşte la 4, citeşte cărţi de specialitate două ore apoi pleacă la spital. De la 7 la 8 oferă consultaţii gratuite, continuă cu vizita zilnică prin saloane şi pe la 9-10 intră în operaţii, unde îl aşteaptă cele mai dificile cazuri din România. Are o faţă senină şi oferă cu inimă largă un zâmbet sincer. Este un geniu cu viaţă de ascet, care atinge nemurirea prin faptele sale.

Prof. Dr Leon Dănăilă are peste 50 de ani de neurochirurgie, ani în care a făcut aproximativ 40.000 de operaţii. La cele din perioada de început doar a ajutat, dar ulterior, când a devenit şeful secţiei de neurochirurgie vasculară pe care a înfiinţat-o în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Dr Bagdasar-Arseni, a făcut aproximativ 1.000 de operaţii pe an.

"Se spune că cel mai bun neurochirurg trebuie să aibă ochi de vultur, mâini de femeie şi inimă de leu. Neurochirurgia vasculară este cea mai grea specialitate din neurochirurgie, şi împreună cu cea cardiacă este cea mai grea din cadrul chirurgiei. Neurochirurgia e un domeniu în care trebuie să citeşti foarte mult, altfel nu ai cum să faci performanţă. Încă de mic citeam pe rupte. În facultate îmi spuneau „şoarece de bibliotecă”, îşi aminteşte doctorul Dănăilă.

Întrebat într-un interviu redat de suntsănătos.ro, ce îl motivează şi care este crezul ce l-a susţinut în toti acesti ani, profesorul raspunde:

Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. Pentru bolnavi, pentru ei fac totul. Dacă te dedici acestei meserii, trebuie să renunţi la foarte multe lucruri. Să ajuţi un bolnav, să vezi că a reînviat după ce l-ai operat, înseamnă una dintre cele mai frumoase satisfacţii posibile. Să redai viaţa cuiva cred că este cel mai important lucru de pe lumea asta. Să salvezi un om, de exemplu să-l operezi la coloana vertebrală, să fie paralizat, să-i scoţi tumora şi el să înceapă să meargă, e una dintre minunile care îţi încântă sufletul.


"Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri şi miniştri din România şi străinătate, oameni din clasa medie, vagabonzi, boschetari, chiar şi criminali. Pentru mine nu contează ce statut social sau meserie au, caut doar să le salvez viaţa. Zicala mea favorită este „pentru mine toţi bolnavii sunt regi”, mai spune doctorul Dănăilă.

Articol de pe: [ link extern ] ..

Țara mea nu mai e și nici eu nu mai sunt eu
Publicat pe 16 iulie 2015 Mă, zice amicul meu, curajos când vine pe la mine, fiindcă acasă stă strivit sub o nevastă autoritară și ponderală, parcă n-ai fi tu! Păi nici nu sunt, zic. Eram! Tu mai ești tu? Se uită pe peretele unde am un tablou dăruit de Sabin Bălașa de ziua mea. Un gușter se suie pe o piatră. Deasupra, în cer, se pupă în imponderabilitate un cuplu gol (Sabin picta pe toată lumea în pielea goală) iar artistul cu pensulă mă identifica pe spatele uleiului pe pânză printr-o dedicație măgulitoare și iscălea o urare pentru poetul, prietenul lui, care eram eu. Eu nu mai sunt, zice amicul din Prahova, dascăl de litere, care a predat limba și literatura română vrăbiilor. Ele ciripesc inteligibil în vișinul de lângă casa de piatră unde stau. Elevii lui, de-i aud pe șosea, după miezul nopții, lângă primărie și sub geamul meu, au o comunicare de caverne. Se adună, de când cu vacanța, elevi gimnaziști, liceeni, câțiva studenți la particulară, academici care au fost trimiși de părinții cu case în zonă să se emancipeze la Paris. Sângeru nu e nici Cornu și nici Cartierul Primăverii, dar vreo doi emanați din zonă au găsit rețeta procopsirii. Satul de alături a dat doi președinți de academie, amândoi născuți pe aceeași uliță, la distanță de o juma de veac.

În Oltenia era unul care, revenind ministru în satul lui, își aducea pălăria cu o mașină, iar el venea cu a doua. Primarul aștepta pălăria, căreia-i făcea reverențe, lângă șoferul plictisit, apoi, în poziția militară corespunzătoare, tuns în urechi de nevastă cu o seară înainte, întâmpina ministrul consătean. Ministrul își vedea și mama tot la primărie, convocată cu gardianul, fiindcă urcarea pe ulița unde se născuse îi producea aduceri aminte. Ministrul venea să arate cine e nu cine a fost. Bătătura în care a copilărit desculț îi producea crampe.

Prietenul meu, dascălul de la Sângeru, pensionat împotriva voinței lui fiindcă se dă vertical în poziția prin care nădragii decupează țurloaiele, zice că eu nu mai par eu. Nici el nu se arată a fi el, dar îl iert. România, zic, spre a lua altitudine, e aia din poveștile tale școlare cu Cuza, cu Carol I, că Brătienii? Nu ți se pare pleoștită? Politicienii sunt ăia interbelici? Tace. Taci ca prostul, îl întreb, sau taci să-mi arăți cât de deștept ești? De deștept, zice, dar înțeleg de pe mecla lui că acceptă că-i prost.

Se întâmplă o deposedare de identitate. O văd și la alții. Pe mine, de când îmi tund barba albă cu o mașină, lăsând-o aproximativă, mă recunosc după ce strig la cineva din curte. Așa m-a identificat acum două zile, în Piața Obor, un cetățean arămiu care a zis că mă știe de mic și mi-a spus și două versuri care erau ale mele și nu erau cele din cântece. V-am identificat după voce. Și eu, i-am zis recunoscător, mă aflu tot după ce comit un diftong.

Prietenul meu, dascălul, nu se referă firește la barbă, nu se referă nici la meclă în ansamblu, ci la România. Amândoi gândim uneori că nu mai e. E, pe aripa asta de prohod, zona în care ne dăm dreptate