Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

Gandacelul - De Elena Farago

De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Vasile Militaru - A venit aseara mama


A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Ca sa-si vada pe feciorul, astazi domn cu multa carte.
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire si de drag.

Sarutîndu-i mâna dreapta, ea m-a strâns la piept sfioasa,
Si întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casa.
Înlauntrul casei mele, câta bruma am adunat,
Da prilej ca biata mama, sa se creada-ntr-un palat.

Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca, doar alaturi de covoare.
Eu o-ndemn sa nu ia seama, si sa calce drept în lege,
Ca doar e la fisu-n casa, nu e-n casa vre-unui rege.

Si abia o fac sa sada, pe-un divan cu scoarta noua,
Mi-era dor de tine maica, ti-am adus vreo zece oua.
Nitel unt i-a colea-n traista, niste nuci, vreo doua sute,
Si cu ochii plini de lacrimi, prinse iar sa ma sarute.

Poate mor ca sunt batrâna, si-aprins dorul sa ma-ndrume,
Sa mai vad odata maica, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârsite, mâine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scânduri, sa ma cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi maicuta, si visez chiar si desteapta
Cum pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta
Tu cu dorul mamei în urma, sa te-aduni cu frati-acasa
Si sa-mparti agoniseala, de pe urma ei ramasa.

Iara tu ca mai cu stare, decât fratii tai pe lume
Sa iei casa-n care tie, ti-a fost dat sa vi pe lume
Când si când în miez de vara, sau de Pasti sa vada satul
Cum îmi vine ca-n toti anii, la casuta mea baiatul

Si-având tihna si-odihna, la venire sau plecare
S-aprinzi si la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tacut apoi batrâna, si-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

''Balada vietii trecatoare'' de Rabindranath Tagore

Rabindranath Thakur (în stranscrierea mai veche din bengaleză: Rabindranath Tagore) a fost poet, filozof, componist, muzician si adept al mișcării Brahmo-Samai, care printre altele a forțat interzicerea arderii văduvelor în India.
In 1913 a primit Premiul Nobel în literatură, devenind primul laureat Nobel din Asia. Cum o fi ajuns această frumoasă poezie a lui la intrarea bisericii din Sădinca, jud. Sibiu? In acest loc s-au pus bazele unei mici manastiri condusa de parintele-calugar David. Atat de frumoasa pe cat de adevarata!

Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cate-un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii!
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri!
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate-un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarna VESNICIEI:
Am trait si n-am stiut.

P.S. Cred ca a mai fost postata aceasta poezie de catre un coleg forumist. Pentru ca, la varsta mea, nu mai sunt sigur, o postez si eu, cu gramada mea de scuze. Mi-a placut foarte mult si nu am putut sa ma abtin.

Iubesc ploaia !
de Nichita Stanescu

Iubesc ploaia nebuna ce vrea
Sa cada, sa doara, sa fie doar ea,
La masa aceluiasi hol ruginit,
Cand nimeni nu cere raspunsul primit,
S-o vreau ca sa stea !

E obsesiva chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate sa ploaie pe noi,
Cand stropi cei grei se dau ratacind
De-a valma in cer, si cad impietrind
Bezmetici si goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam si totusi absent
Cand nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper
Un soare prezent !

Mari picuri de nunta stropesc apasat
Camasa de mire, Pamantu-mparat
Sta singur la masa, nuntasi-s plecati,
Tomnatici si grei, de vanturi luati
Saruturi razbat !

De-i ploaie aceia, ce-aluneca fin
Cu picurii reci ma cheama sa vin,
Trecand peste toate, sa-mi spuna ce vrea
Iubesc ploaia nebuna asa cum e ea,
De crede-n destin !

[ link extern ]

RIªTI?...

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi...
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori...
Sperând,

Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş...
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic...

( Rudyard Kipling )