Acesta este primul text:
" Procedura de invocare si solutionare a exceptiilor procesuale
1 Invocarea excepţiilor procesuale
Singurele articole din Codul de procedura civila care fac referire la modalitatea de invocare si solutionare a exceptiilor sunt art.136-137.
Prin urmare, exceptiile se invoca, in primul rand, de catre parat prin intampinare(art.115) sau, in mod exceptional in conditiile art.118 alin.2. Faptul ca paratului, de obicei, ii revine sarcina de a invoca o exceptie, apare ca firesc luand in considerare finalitatile specifice admiterii exceptiei care, de cele mai multe ori, sunt in deplina concordanta cu interesul procesual al paratului (intarzierea, impiedicarea judecatii, anularea cerereii, respingerea acesteia, perimarea etc). Desigur, exista posibilitatea ca si reclamantul sa aiba interes in invocarea unei exceptii (spre exemplu, nelegala citare, exceptia de recuzare, incompatibilitate etc); in aceasta situatie si lui ii sunt aplicabile dispozitiile art.136, putandu-le invoca pana la prima zi de infatisare sau pana la termenul acordat de instanta in acest sens. Ulterior acestor momente, exceptiile relative cunoscute de parti pana la prima zi de infatisare nu vor mai putea fi invocate, partile fiind decazute din acest drept (spre exemplu, dezvolta pentru exceptia necompetentei teritoriale generale; nelegala citare).
Asa cum am mentionat deja, exceptiile absolute pot fi insa invocate oricand in cursul judecatii, si chiar in apel sau recurs, cu consecinta pentru instanta a obligativitatii solutionarii lor. De asemenea, observarea si invocarea acestor exceptii este obligatorie chiar si pentru instanta de judecata, intrucat neinvocarea unei exceptii de ordine publica ce ar trebui admisa poate conduce la nulitatea hotararii, in cazul in care aceasta este invocata si solutionata pentru prima oara intr-o cale de atac.
2. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
Orice exceptie invocata intrerupe, de regula, cercetarea fondului actiunii pana la rezolvarea sa. Astfel, art.137 alin.1 dispune ca:” instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond, care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii”.
Prin urmare, dispozitiile procedurale de mai sus, obliga instanta ca, o data invocata o exceptie sa o solutioneze. De regula, aceasta trebuie rezolvata cu prioritate, inainte de a se intra in fondul cauzei sau imediat dupa invocarea ei.
Procedural, instanta in fata careia a fost ridicata o exceptie sau care ridica o exceptie din oficiu, in primul rand trebuie sa o aduca la cunostinta partilor din proces, caci efectele specifice admiterii exceptiilor fac din ele imprejurari esentiale pentru solutinarea pricinii (da exemplu: necompetenta, prescriptia – admitere, respingere, art.129 – rolul activ; punerea ei în discuţia părţilor).
De multe ori pentru solutionarea unor exceptii este necesara administrarea de probe (prescriptia – actul juridic; autoritatea de lucru judecat – hotararea anterioara; litispendenta – dovada existentei celuilalt proces si indeplinirea celorlalte conditii); uneori, solutionarea exceptiei implica interventia unor alte organe – exceptia recuzarii; alteori, legea permite acordarea unui termen penrtru complinirea neregularitatii care a condus la invocarea exceptiei (lipsa semnaturii etc).In situatia in care, din motivele mentionate mai sus, exceptia nu poate fi solutionata la acelasi termen in care a fost invocata, instanta amana cauza la un termen ulterior.
Daca ambele parti sunt prezente la momentul invocarii exceptiei (atunci cand nu este nevoie de administrare de probe )sau dupa ce au fost administrate probele pe exceptie, instanta da cuvantul partilor pentru a pune concluzii pe exceptie (concluziile pot fi formulate de asemenea in scris – art.146). In final, instanta se pronunta pe exceptie, admitand-o sau respingand-o, cu consecintele specifice fiecarei exceptii in parte (exemple: amanarea judecatii, anularea cererii, respingerea actiunii etc).
Daca partile sau una dintre acestea lipsesc la momentul invocarii exceptiei, instanta este obligata sa le/o instiinteze despre invocarea exceptiei si sa-I puna in vedere sa raspunda la exceptia invocata. De obicei, acest lucru se face prin intermediul citatiei, inserat la rubrica “ alte mentiuni”. Daca partea are termen in cunostinta si nu trebuie citata, I se comunica cele de mai sus printr-o adresa. Intr-un asemenea caz, instanta trebuie sa acorde un nou termen pentru incunostiintarea partilor. Pronuntarea judecatorului pe o exceptie fara incunostiintarea partilor poate conduce la anularea hotararii intrucat se incalca principiile contradictorialitatii si dreptului la aparare.
Solutionarea exceptiei se face de judecator in mod diferit,in functie de natura exceptiei. Spre exemplu, exceptiile dilatorii se solutioneaza prin incheiere, instanta putandu-se pronunta direct in sedinta de judecata. Exceptiile peremtorii si declinatorii insa, conduc prin admitere la terminarea procesului si la pronuntarea unei solutii. De aceea, judecatorul nu se poate pronunta prin incheiere interlocutorie, in cadrul sedintei de judecata decat in cazul respingerii lor, cu consecinta continuarii procesului (da exemplu). In practica, pentru a se evita suspectarea judecatorului de antepronuntare, cand instanta trebuie sa se pronunte pe o asemenea exceptie, ea iese in pronuntare cu intregul dosar, pentru a nu anticipa solutia.In cazul in care respinge exceptia, repune cauza pe rol si dispune continuarea judecatii, fixand termen cu citarea partilor(art.151,153 alin2); in cazul in care admite exceptia – se pronunta prin hotarare, anuland, perimand, respingand cererea, declinand competenta etc (dezvolta, exemplifica).
Articolul 137 alin.2 face referire la o alta situatie care se poate ivi in practica in procedura de solutionare a unei exceptii:” exceptiile nu vor putea fi unite cu fondul decat daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii”.
Prin urmare, asa cum s-a subliniat si in literatura noastra de specialitate, unirea exceptiei cu fondul are un caracter exceptional, solutia nefiind posibila decat in cazul in care pentru solutionarea exceptiei trebuie sa se administreze aceleasi probe ca si pentru fondul cauzei. De exemplu, daca reclamantul a introdus o cerere in revendicare, iar paratul invoca exceptia lipsei calitatii procesuale active pot fi aplicate prevederile art.137 alin.2, intrucat a stabili ca lipseste calitatea procesuala activa inseamna a stabili ca reclamantul nu este titularul dreptului real (deci ca cererea este neantemeiata), ceea ce presupune ca probele necesare solutionarii exceptiei sunt necesare si pentru rezolvarea fondului; daca din probe reiese ca exceptia este intemeiata, cererea va fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate (deci ca urmare a admiterii exceptiei), si nu ca neantemeiata. Asadar, in cazul in care se uneste exceptia cu fondul, in dezbaterile pe fond, partile vor pune concluzii atat pe exceptie cat si pe fond, iar instanta, prin hotarare, se va pronunta mai intai pe exceptie; daca o admite, pronuntarea pe fond este de prisos, chia daca s-au administrat probe; daca insa exceptia este respinsa, instanta prin hotarare se pronunta pe fondul cauzei, solutia nefiind automat una de admitere a actiunii, ci apreciata in functie de toate probele si apararile cauzei (exemplu, scrie doua dispozitive).
Incheierile prin care au fost solutionate exceptiile pot fi atacate odata cu hotararea data pe fond, prin intermediul apelului sau recursului (art.282, 299); Hotararile prin care au fost solutionate exceptiile se ataca dupa procedura obisnuita, ca si hotararile prin care a fost solutionat fondul cauzei; daca exista dispozitii speciale ele se vor aplica cu prioritate."
Iar acesta ar fi al-II-lea:
Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.
Dacă necompetenţa se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.
Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.
Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.
Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.
Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.
Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.
Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se prin hotărâre.
Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.
Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.
În conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate judecăţii.
1. ÎNTINDEREA COMPETENŢEI INSTANŢEI SESIZATE
Instanţa sesizată prin cererea reclamantului este comptentă să soluţioneze şi cererile formulate de către pârât în scopul apărării sale.
Exemplu: Înstanţa sesizată cu e cerer în executarea unui contract va fi competentă să soluţioneze şi cererea referitoare la anularea contractului.
În al II-lea rând, instanţa sesizată prin cererea reclamantului, este competentă să soluţioneze şi incidentele de procedură apărute în timpul procesului care se referă la nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii sau perimarea.
2. PROROGAREA COMPETENŢEI (PRELUNGIREA; EXTINDEREA)
a) Prorogarea legală intervine în cazurile expres prevăzute de lege, în cazul în care o instanţă soluţionează cererea reclamantului, devine competentă, în temeiul legii, să rezolve şi alte cereri care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa.
Art. 9 din Codul de Procedură Civilă: reclamantul poate alege, în cazul în care există mai mulţi pârâţi, competenţa instanţei de la domuciliul uneia dintre ei.
Art. 17 din Codul de Procedură Civilă: instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, poate soluţiona şi cererile accesorii şi incidentale.
Art. 164 din Codul de Procedură Civilă: conexitatea. Potrivit legii, părţile pot cere întrunirea mai multor cauze ce se află la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, de aceleaşi grad, atunci când sunt aceleaşi părţi sau chiar şi alte părţi, dar între cauze există o strânsă legătură.
b) Prorogarea judecătorească:
- în caz de delegare a instanţei
- în caz de strămutare a pricinilor.
c) Prorogarea convenţională se realizează pe baza înţelegerii părţilor, în cazurilor în care competenţa teritorială este reglmentată de normele dispozitive.
3. NECOMPETENŢA INSTANŢEI SESIZATE
Mijlocul procesula prin care aceasta poate fi invocată este excepţia de necompetenţă. Aceasta poate fi ridicată în mod diferit, astfel:
- excepţia de necompetenţă absolută, în cazul încălcării normelor imperative de competenţă, poate fi ridicată oricând, chiar în mod direct în căile de atac de către părţi, procurori;
- excepţia de necompetenţă reltaivă, poate fi invocată numai de pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare.
În cazul în care excepţia este admisă, instanţa va pronunţa o sentinţă prin care se dezinvesteşte şi îşi declină competenţa în favoarea instanţei competente. Sentinţa poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la pronunţare.
C-am astea ar fi. Astept pareri.
avocatnet.ro explicăm legislația
DahliaNoir 
Iulia Toader