Povesti cu talc / cu morala. Sfaturi pentru viata si altele pe tema.

O poveste cu invataturi

Pe tanarul rege Arthur l-a prins imparatul vecin, in timp ce acesta vana in padurea lui. Imparatul avea dreptul sa-i ia viata regelui Arthur, astfel se pedepsea in regat furtul. Dar a ramas impresionat de tanarul rege, astfel ca i-a oferit libertatea, daca acesta ii da raspunsul corect la o intrebare deosebit de grea.

Intrebarea suna in felul urmator: CE VREA DE FAPT FEMEIA ?!

O astfel de intrebare l-ar fi surprins si pe un intelept, iar pentru tanarul Arthur era de- a dreptul fara raspuns …

In pofida acestui fapt, tot era mai bine sa caute raspuns la intrebare decat sa fie ucis , asa ca s a intors in tara lui si a inceput sa intrebe pe toata lumea: Printesa, Regina , Prostituatele, Calugarii, Inteleptii, Nebunii … adica pe toata lumea, dar nimeni nu a reusit sa-i dea un raspuns satisfacator. Dar acestia din urma l-au sfatuit sa o intrebe pe vrajitoarea cea batrana, pentru ca numai ea ar putea stii adevaratul raspuns. Pretul va fi mare, deoarece se stia ca vrajitoarea percepe taxe mari in schimbul serviciilor ei. A venit si ultima zi, iar Arthur nu mai avea de ales, trebuia sa vorbeasca cu vrajitoarea. Ea ii promisese ca ii va da raspunsul, dar, mai inainte regele va trebui sa accepte pretul cerut. Vrajitoarea a cerut sa se casatoreasca cu Gawain , prietenul regelui Arthur, cel mai mare nobil dintre Cavalerii Mesei Rotunde. Arthur se uita socat la batrana vrajitoare, era cocosata, foarte urata, avea un singur dinte si avea un miros neplacut. Pina acum el nu vazuse o fiinta atat de dezgustatoare. A incremenit la gandul ca arputea sa-i ceara celui mai bun prieten asa ceva. Insa prietenul sau, Gawain, afland de intelegere, accepta propunerae vrajitoarei, spunand ca nu este un pret prea mare in schimbul vietii prietenului sau regele si a trainiciei Mesei Rotunde.

S a dat imediat stirea nuntii in imparatie, iar vrajitoarea cu intelepciunea ei diabolica a spus:

FEMEIA DORESTE DE FAPT SA FIE STAPANA PROPRIEI VIETI!!!

Toata lumea a stiut ca vrajitoarea a grait un mare adevar, si ca regele a scapat cu viata. Asa s-a si intamplat, afland raspunsul imparatul vecin l-a eliberat pe regale Arthur. Si ce nunta a fost … toata curtea era de fata, dar nimeni nu se simteamai suparat dacat regele Arthur, care avea stari de recunostinta si frustrare in acelasi timp. Gawain s-a comportat impecabil, era foarte amabil, politicos si plin de respect groaznica … A venit si momentul noptii, cand Gawain isi astepta mireasa in patul nuptial sa-si petreaca impreuna prima noapte. Atunci a intrat in camera cea mai frumoasa fata, pe care si ar fi dorit-o oricare barbat. Gawain se uita stupefiat si intreba ce sa intamplat … Fata spuse: deoarece ai fost politicos si respectuos astazi, jumatate din zi voi fi urata si jumatae din zi voi fi frumoasa. Pe care o doresti noaptea ? si pe care in timpul zilei? Ce intrebare teribila … ! Gawain incepu sa analizeze repede. Sa fie oare in timpul zilei cu o fata tanara si atragatoare, pe care o putea arata oricui, si s-a si imparta patul cu o batrana dezgustatoare ? Sau sa se arate in timpul zilei cu baba ? iar in clipele intime ale casniciei sa fie cu frumoasa tanara? Dumneavoastra ce ati fi decis?

Raspunsul lui Gawain se poate citi mai jos, dar inainte de aceasta dati si dumneavoastra raspunsul in gand.

Nobilul Gawain a raspuns: sa decida femeia insasi ! Acestea auzind femeia a spus, ca va fi femeie frumoasa si noaptea si ziua , deoarece barbatul a respectat-o asa de mult incat ia dat libertatea de a fi stapana propriei vieti.

Care este invatura? Invatatura e: NU CONTEAZA DACA O FEMEIE E FRUMOASA SAU URATA … IN FOND, FIECARE E O VRAJITOARE …

[ link extern ] /

A fost o data un om foarte sarac care avea in schimb un cal foarte frumos, pe care dorea sa-l cumpere stapanul castelului. Dar de fiecare data, batranul il refuza.
- Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten. Cum pot sa-mi vand prietenul?

Intr-o dimineata s-a dus la grajd si a descoperit ca disparuse calul.

Toti satenii au zis,
- Ti-am spus doar! Ar fi trebuit sa vinzi calul. Acum a fost furat. Ce ghinion teribil?

- Ghinion sau noroc? a spus batranul. Cine poate spune?
Toata lumea a ras de el. Dar peste 15 zile calul s-a intors, urmat de o intreaga herghelie de cai salbatici. A scapat din grajd, a curtat o iapa tanara si s-a intors cu intreg alaiul dupa el.

- Ce noroc! au strigat satenii.

Batranul si fiul sau au inceput sa antreneze caii salbatici. Dar, o saptamana mai tarziu fiul sau si-a rupt piciorul incercand sa imblanzeasca un cal salbatic.

- Ghinion, i-au spus prietenii. Ce-ai sa te faci acum fara ajutorul fiului tau? Esti si asa vai de capul tau!
- Ghinion, noroc, cine poate spune? a replicat batranul.

Cateva zile mai tarziu armata stapanului pamantului a fortat toti tinerii din sat sa devina soldati. Toti in afara de unul... fiul batranului, care avea piciorul rupt.

- Cat de norocos poti sa fii, au urlat satenii. Toti copiii nostri merg la razboi, dar tu poti sa-ti pastrezi fiul acasa. Fiii nostri probabil vor fi ucisi...

Batranul a replicat,
- Ghinion, noroc, cine poate sti?

Viitorul vine spre noi fragmentat.
Nu putem sti niciodata ce ne rezerva.
Dar daca mentii tot timpul o atitudine pozitiva, usile sanselor raman deschise, vei fi o persoana mai fericita.

Fericirea nu depinde de ceea ce esti sau de ceea ce detii, ci doar de ceea ce gandesti - Dale Carnegie

La Fontaine - Victoria Invataturi


Dupa cum o sa vedeti,
Zice-se ca ar fi fost,
Mai demult,
Doi târgoveti:
Un bogat-semet si prost-
Si-un sarac , -baiat istet.
Sând de vorba pe o dreava,
Se trezira la gâlceava.
Cel bogat , om certaret
Pretindea ca-i mai de pret
Si se cade ca oricine
Cu respect sa i se-închine
(banii au si ei un rost:
merite dau celui prost!)
-Prietene, asculta-ma pe mine,
eu socotesc ca nu ti se cuvine
sa fii cinstit ca om de rangul meu.
Poti tu sa dai ospete cum dau eu?…
Te vad citind.La ce-ti serveste în viata,
Când ai palatul în pod - o chichineata-
Si vara porti , ca iarna, aceeasi haina sumbra,
Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbra?
Republicii nu-i trebuiesc golanii,
Ci cei ce stiu sa-si cheltuiasca banii.
Cu mesele si luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea traiesc, cum stii prea bine,
Atâtia meseriasi si negustori
Si câte un pârlit de scrip, ca tine…
I-ar fi raspuns saracul asa cum se cuvine,
Dar a tacut, având prea mult de spus.
Si iata ca razboiul l-a razbunat mai bine,
Caci fara mila, Marte, orasul le-a distrus.
În alt oras saracul, om cult si renumit,
Fu gazduit, cinstit si rasplatit,
În timp ce bogatasul , acum sarac si prost,
Ramase fara adapost…


Patania a limpezit galceava:
Vârtejul soartei spulbera doar pleava
Lasând pe loc grauntele de aur.
Invatatura-i pururi un tezaur.

Sa facem numai ce se cuvine. Dar ce se cuvine?


E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș. Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decât a vorbit. De câte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi toata viața. Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine.

Dar ce se cuvine? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. […] Am intrat târziu într-o sală de concert și, lipsit de măsură, câțiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat picupul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o, totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii și golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri din vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Fiindcă nu mai am demult candoarea cu care m-am dus odinioară să-mi lipesc limba de un zăvor înghețat și totuși există moment în care sunt gata să spun, ca Emerson: “Fiecare zid e o ușă".

Sunt onest în sensul că sunt cât mai onest cu putință, dar am rămas un om de răspântie, care n-are forța să-și înăbușe slăbiciunile; reușește doar să și le vadă și să nu le considere altceva decât sunt. Sau, mai știi? Adevărurile cele mai clare s-ar putea să fie cele mai greu de însușit. Să continui? Se cuvenea să am mulți prieteni. Nu m-am priceput, se pare, decât să-i pierd. Am de la ardeleni un anumit respect pentru rigoare, pentru lucrul făcut serios, dar sunt mai subiectiv decât alțși ardeleni și mai puțin chibzuit. S-ar cuveni să am un program precis de lucru, să mă așez la masă la o anumită ora și să mă ridic, de asemenea, la o anumită oră, mulțumit că mi-am sporit, ca păianjenii, pânza. Nu am un asemenea program, iar cât privește mulțumirea…utilizez tot mai multe cuvinte pentru a constata câte lucruri rămân în afara lor.

Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional pricepe fragmentar, între anumite limite, viața să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți, în aceeași măsură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexpiabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa lui sceptică. Poate că existența “celuilalt” este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. […] Doresc mai mult decât fărâmiturile pe care mi le poate oferi clipa. Doresc chiar pâinea din care s-au desprins fărâmiturile.

Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni. Mă plasez prost, inoportun și pierd astfel șansa plenitudinii, a mulțumirilor fără fisură. Un exemplu e chiar felul cum văd munca mea de scriitor. Se poate spune, fără teama de a exagera, că această meserie pe care ești liber s-o alegi sau nu, dar după ce ai ales-o îți impune legile ei, e plină de riscuri.
Stai aproape o noapte să rotunjești o frază și după aceea un cititor grăbit sare peste pagina respectivă. Dacă întâmplător îl vezi, suferi. Nici măcar n-a observat strădania ta! Dar ce să-i reproșezi? El are dreptul să-ți arunce cartea la coș. Nu te-a silit el să stai noaptea, nedormit.

Tu ai vrut-o. Și important în această meserie nu e efortul, ci rezultatul. Trebuie să te obișnuiești să-ți suporți dezamăgirile la fel cum îți suporți îndoielile. În plus, nimeni în lumea aceasta nu te poate asigura că eforturile tale nu sunt zadarnice, nu te poate consola: nu-i nimic, după atâtea obstacole peste care trebuie să treci, vei avea cel puțin satisfacția să constați că ai obținut ceva. Ceva? Un morman de scamă? Chiar cărțile cele mai bune sunt în primejdie în fața timpului. El trece noaptea prin biblioteci și încearcă, ironic, hârtia cărților. Se sfărâmă? Nu încă. Va reveni, va reveni. Cum să te lupți cu un monstru atât de răbdător? Și, apoi, nu ești grăbit, ridicol, cu asemenea griji? Poate că, inițial, pe hârtia intactă, cartea ta n-are nici o valoare. “Nu există decât o soluție radicală” ziceai, râzând și aprinzând chibritul.

Ies din impas, spunându-mi: e important, totuși, să poți vorbi despre îndoielile tale cu același limbaj cu care vorbești despre certitudini, să înțelegi că temerile nu te împuținează, ci te sporesc, te ajută să desparți ceea ce dorești de ceea ce refuzi! În fond, logica după care Goebbels simțea nevoia să scoată pistolul de câte ori auzea cuvântul “cultură” nu e deloc complicată. Ceea ce vroia să împuște ministrul propagandei în Reichul nazist era, probabil, reflexul culturii de a pune mereu întrebări, smerenia și orgoliul de a întreba, suspecte tuturor dictaturilor și inchizțiilor. În Grecia antică, inchizitorii ar fi vânat metodic, fără milă, sfincșii ca să scape de o neliniște interogativă care, însă, unui artist îi e indispensabilă, deoarece numai după ce ai aflat că gloria vieții stă în infinita ei diversitate, în multipla ei frumusețe, deci în inevitabila ei curgere, înțelegi că iubirea nu e facultativă. Trebuie să crezi în ceva adânc pentru a consimți, cât de cât calm, că totul e relativ, împăcând astfel ceea ce pare de neîmpăcat. Un scriitor care n-ar ezita niciodată, care n-ar simți nici o strângere de inimă când începe o carte sau o sfârșește, s-ar găsi într-un grav pericol. Unul care n-ar suferi pentru nimic, fiindcă nu iubește nimic, ar însemna, așa gândesc eu, că nici măcar nu s-a născut ca artist. […]

Viața ca o coridă – Dincolo de Rubicon
Octavian Paler


[ link extern ] /

Invata mereu sa ai un zambet ascuns in inima :)

PUTEREA UNEI RUGACIUNI
O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil si l-a intrebat daca n-ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente. I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si nu putea munci si ca aveau si sapte copii care trebuiau hraniti. Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau. Avand insa in gand nevoile familiei sale femeia i-a mai spus: "Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea." Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau. Langa tejghea se mai afla inca un client care a auzit discutia dintre cei doi.
Facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice ar avea nevoie aceasta femeie pentru familia sa. Bacanul raspunse parca in sila: "Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?" Louise a raspuns: "Da, domnule." "O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale." Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata. Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: "Nu-mi vine sa cred !" Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar si o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
"Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale."
Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Femeia ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: "A meritat toti banii ! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune."

[ link extern ]