Povesti cu talc / cu morala. Sfaturi pentru viata si altele pe tema.

Despre fericire

La un seminar pentru cupluri care s-a desfășurat la Universitatea din Fresno (California, SUA), unul dintre vorbitori i-a adresat o întrebare unei femei: „Soțul dvs. vă face fericită ? Cu adevărat vă face fericită ?”
În acel moment, soțul se întinse, arătând o mare siguranță. Știa că soția va spune da, deoarece nu se plângea niciodată.
Soția sa, totuși, a răspuns printr-un ”NU” , foarte clar !
„Nu, soțul meu nu mă face fericită !”
Bărbatul a rămas dezorientat, dar ea a continuat: „Soțul meu nu m-a făcut niciodată fericită și nici nu o va face. Eu sunt fericită. Dacă eu sunt sau nu fericită nu depinde de el, ci de mine. Eu sunt singura persoană de care depinde fericirea mea.
Eu decid să fiu fericită în orice situație și în orice moment al vieții mele, deoarece, dacă fericirea mea ar depinde de cineva, de lucruri sau de circumstanțe de pe Pământ aș avea mari probleme.
Tot ceea ce există în această viață e într-o mișcare continuă: ființa umană, bogățiile, corpul meu, clima, șeful meu, plăcerile, prietenii, sănătatea mea fizică și mentală, și aș putea să adaug o listă cu lucruri interminabilă.
Trebuie să decid să fiu fericită independent de tot ceea ce există ! Dacă astăzi am casa plină sau goală, sunt fericită ! Dacă ies singură sau însoțită, sunt fericită ! Dacă munca mea este bine plătită sau nu, sunt fericită !
Astăzi sunt căsătorită, dar eram deja fericită când eram singură.
Sunt fericită de mine. Alte lucruri, persoane, momente sau situații sunt pentru mine experiențe care pot să-mi ofere momente de bucurie sau de tristețe.
Învăț din experiențele trecătoare și trăiesc pe cele care sunt eterne precum a iubi, a ierta, a ajuta, a înțelege, a accepta, a consola.”
Sunt persoane care zic: „Astăzi nu pot să fiu fericit pentru că sunt bolnav, pentru că nu am bani, pentru că e cald, pentru că e foarte frig, pentru că cineva m-a jignit, pentru că o persoană nu mă mai iubește, pentru că nu știu să mă pun în valoare, pentru că soțul meu nu e cum speram, pentru că fiii mei nu mă fac fericită, pentru că prietenii mei nu mă fac fericită, pentru că slujba mea este mediocră și așa mai departe.
Iubesc viața pe care o am nu pentru că ar fi mai ușoară ca a altora, ci pentru că am decis să fiu fericită ca și persoană și sunt responsabilă de fericirea mea.
Când eliberez pe soțul meu sau pe oricare altă persoană de această obligație, îi ușurez de greutatea de-a mă purta pe umerii lor. Viața fiecăruia devine mult mai lejeră.
În acest fel am reușit să am o căsătorie reușită în cursul anilor”.
Morala.
Să nu lași în mâinile nimănui o responsabilitate așa de mare precum susținerea fericirii tale ! Fii fericit, chiar dacă e cald, chiar dacă ești bolnav, chiar dacă nu ai bani, chiar dacă cineva te-a rănit, chiar dacă cineva nu te iubește.
Toate acestea sunt valabile atat pentru bărbați cat si pentru femei de orice vârstă.

Înțelepciune .... de pe alte meleaguri !

Greierele
Un indian american era împreună cu prietenul său în centrul New York-ului. Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:
-Am auzit un greiere !
-N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul asta ! i-a spus prietenul lui.
-Sunt absolut sigur, am auzit un greiere ! a insistat indianul.
-Asta-i o curată nebunie ! a răspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atenţie un moment după care a trecut strada spre o zonă unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul sau a rămas uluit.
-E incredibil ! Trebuie să ai un auz supraomenesc !
-Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
-Dar nu se poate asa ceva ! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere într-un asemenea vacarm !
-Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat răspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
-Inţelegi ce am vrut să spun ? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.
Ascultând zi de zi la televizor gâlceava, crimele, tragediile, urechea, care este prelungirea creierului nostru se formează pe tot ce este urât, rău. Ni se impregnează frica. Devenim neputincioşi, temători (de avion, de frig, de vânt, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre) si nu stim de unde, cand si cum provine asta. Uite asa: ascultam aşa-zisele informaţii, după care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere in nimeni etc.
Morala.
Între timp, greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg şi ... noi nu le auzim.

Povestiri scurte

Fredric Brown a scris cea mai scurtă poveste de groază din câte au fost scrise: „Ultimul om de pe Pământ stătea în cameră. Cineva a bătut la uşă...”

Scriitorul American O. Henry a câştigat concursul pentru cea mai scurtă povestire care să aibă introducere, cuprins şi încheiere: „Şoferul şi-a aprins ţigara şi s-a aplecat asupra rezervorului de combustibil, ca să vadă câtă benzină a mai rămas. Decedatul avea 23 de ani”.

Alan E. Mayer - „Ghinion”
M-am trezit din cauza unei dureri cumplite în întreg corpul. Am deschis ochii şi am văzut o soră medicală care stătea alături de patul meu.
- Domnule Fujima – a spus ea – aveţi noroc, aţi supravieţuit bombardamentului din Hiroshima de acum două zile. Acum sunteţi în spital, în afara oricărui pericol.
Foarte slăbit, am întrebat:
- Unde sunt ?
- În Nagasaki, a răspuns ea.

Jane Orvis - „Fereastra”
De când Rita a fost omorâtă, Carter stătea la fereastră. Fără televizor, fără cărţi, fără corespondenţă. Viaţa lui era ceea ce se vedea printre jaluzele. Nu-i păsa cine îi aduce mâncarea, cine-i plăteşte facturile, el nu părăsea camera. Viaţa lui este compusă din alergători, schimbarea anotimpurilor, automobilele care trec, fantoma Ritei. Carter nu înţelege că în camerele căptuşite cu pâslă nu sunt ferestre.

Şi englezii au organizat un concurs pentru cea mai scurtă povestire. Dar în condiţiile concursului era stipulat că trebuie să fie amintite regina, Dumnezeu, sexul şi secretul.
Primul loc a fost obţinut de autorul următoarei povestiri: „O Doamne ! A exclamat regina. Sunt însărcinată şi nu ştiu cu cine !”

Larissa Kirkland - „Propunerea”
O noapte înstelată este cel mai potrivit timp. Cina la lumina lumânărilor. Un restaurant italian confortabil. O rochie neagră mini. Un păr splendid, ochi strălucitori, zâmbet cristalin. Împreună de doi ani. O perioadă minunată ! Dragoste adevărată, cel mai bun prieten şi nimic mai mult. Şampanie! Îi cer mâna şi inima. Oamenii privesc ? Lasă-i să se uite ! Un inel cu diamant superb. Obrajii roşii, zâmbet fermecător. Cum adică: „Nu” ?!

Un exemplu perfect, în care se demonstrează cât de laconici, erau spartanii este scrisoarea lui Filip al II-lea al Macedoniei, care a cucerit multe oraşe greceşti: „Vă sfătuiesc să vă predaţi imediat, deoarece dacă armata mea va intra pe pământurile voastre, vă voi distruge grădinile, îi voi transforma pe oameni în sclavi şi voi distruge oraşul ”. La care răspunsul primit din partea spartanilor a fost: „Dacă...”
Robert Tompkins - „În căutarea adevărului.”
În sfârşit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui a luat sfârşit. Într-o căsuţă aproape prăbuşită în faţa focului stătea „Adevărul”. El nu a văzut o femeie mai bătrână şi mai urâtă în viaţa sa.
- Sunteţi Adevărul ?
Bătrâna a dat din cap în semn că da.
- Spuneţi-mi ce trebuie să transmit lumii ? Ce veste să le dau ?
Bătrânica a scuipat în foc şi a răspuns:
- Spune-le că sunt tânără şi frumoasă !

Victor Hugo a trimis manuscrisul romanului „Mizerabilii” editorului său cu o scrisoare care cuprindea doar «?». Răspunsul a fost la fel de laconic: «!» (cea mai scurtă conversaţie înregistrată vreodată prin intermediul scrisorilor).

Cainele cel batran

Povestea este dedicată tuturor celor care se consideră tineri de suficient de multă vreme !
Un domn mai în vârstă se hotărăşte să meargă la un safari în Africa. Îl duce cu el şi pe câinele său bătrân pentru a-i fi companie.
Într-o zi, câinele se bucură să alerge după fluturi, până când îşi dă seama că s-a rătăcit. În timp ce adulmeca urmele ca să găsească drumul, vede un leopard alergând spre el cu intenţia vădită de a-l înfuleca.
Câinele bătrân îşi zice: "Văleu! Sunt terminat!", dar observă în vecinătate nişte resturi de oase şi punându-se cu spatele la leopardul care se apropia începe repede să roadă oasele cu poftă. Când să sară leopardul pe el, câinele bătrân exclamă: "Acest leopard a fost cu adevărat delicios ! Oare unde mai găsesc unul ?" La auzul acestor vorbe, leopardul se opri brusc, speriat şi fugi de acolo, gândind: "Ufff ! Era cât pe ce ! Câinele ăsta bătrân aproape că mi-a venit de hac !”
În tot acest timp, o maimuță care a privit întreaga scenă dintr-un copac se întrebă cum ar putea profita de ceea ce știa pentru a obţine protecție din partea leopardului. Alergă repede după leopard, dar câinele bătrân văzând-o că fuge cu viteză maximă, își dă seama că maimuţa pune ceva la cale.
Maimuța îl ajunge din urmă pe leopard şi îi povesteşte despre viclenia câinelui. Tânărul leopard, furios că a fost păcălit, zice: "Hai, maimuță, sări pe spatele meu și vei vedea ce păţeşte cel care vrea să mă înșele !”
Câinele bătrân vede leopardul cu maimuța în spinare și se întreabă neliniștit: "Ei, acuma ce mă fac ?!”
Se puse din nou cu spatele la atacatori și se comportă ca și cum nu i-ar fi văzut. Când aceştia ajunseră destul de aproape de el, strigă cu ciudă: "Unde-i afurisita aia de maimuţă?! De-o oră am trimis-o să-mi aducă un alt leopard !”
Morala
Nu râde de cei în vârstă ! Vârsta şi rafinamentul întrec întotdeauna puterea și tinereţea. Spiritul și înţelepciunea se dezvoltă doar odată cu experiența.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă

Sunt cele de care ne va fi mereu dor.
Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.
Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.
Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.
Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.
Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean.
Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.
Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.
Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune !”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.
Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).
Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.
Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie !”.
Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.
Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.
Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.
Care tăiau mămăliga cu ață albă.
În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.
Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau.
Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.
Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept.
Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.
Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.
Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.
Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor.
P.S Din pacate nu cunosc autorul pentru a-l gratula asa cum merita. Am primit acest text minunat prin e.mail de la un amic. Mi-am adus aminte de bunica mea, care, copil fiind ma lua cu ea pe dealuri dupa ciuperci, pentru a mai rasufla si mama cat de cat.