Povesti cu talc / cu morala. Sfaturi pentru viata si altele pe tema.

Despre adevar si minciuna
O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit. Minciuna i-a spus adevărului:
- Bună dimineaţa !
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
- Bună dimineaţa !
- E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
- Să știi că apa e minunată !
Şi de îndată ce adevărul a sărit în rîu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Morala
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de acceptat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

Maestrul și furnica
La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.
Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
– Cu ce te pot ajuta ?
– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol ?
– Da !
– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
– Glumesti ? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului.
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său … cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu … nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit … câtă putere la o furnică !” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
– S-a întâmplat ceva, dragul meu ?
– Maestre și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic …!
– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun !
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.
“Voi reuși … voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
– Ai învățat ?
– Da, maestre, am aflat multe observând. In primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, „intră în el”, fii una cu el … conștientizându-l, îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine … In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după „mărimea” lui, ci după fapta lui … furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi … să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite ! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții: nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.
Bine ai venit printre discipolii mei !

Despre adevăr și minciună

O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit. Minciuna i-a spus adevărului:
- Bună dimineaţa !
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
- Bună dimineaţa !
- E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în râu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
- Să știi că apa e minunată !
Şi de îndată ce adevărul a sărit în râu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de acceptat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

Democratia
(Cum s-a nascut democratia ?)

Sclavii mergeau unul după altul și fiecare căra câte o piatră șlefuită. Patru rânduri de peste un kilometru în lungime, de la cariera de piatră până la locul unde a început construcția orașului-cetate nou, erau vegheate de către străjeri. Fiecare străjer controla câte 10 sclavi.
Pe o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în inălțime construită manual din pietre șlefuite, sta Cratius – unul dintre preoții supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a 4 luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditații. Sclavii și străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a landșaftului. Iar omul care, ba ședea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.
Cratius și-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoților pentru mii de ani înainte supunând toți oamenii lumii, să-i transforme pe toți, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.
Odată, Cratius a coborât jos, lăsând pe tron un geamăn de-al său. Preotul și-a schimbat hainele, și-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătușeze, ca pe sclavi, și s-a pus în rând cu un rob tânăr și voinic pe nume Nardus.
Privind fețele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă și înviorată, și nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrată și gânditoare, apoi emoționată. „El pune ceva la cale” – a înțeles preotul, însă a vrut să se încredințeze în presupunerea sa.
Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus, cărând pietre, a șezut lângă el în timpul mesei și a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr și, cu amărăciune și disperare, a întrebat în șoaptă pe nimeni anume:
– Oare așa vom trăi tot restul vieții ?
Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit și s-a întors imediat cu fața către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar și în lumina slabă din baracă.
– Asta nu va dura mult ! Eu încrorpesc un plan, și tu, bătrâne, poți participa la el, a șoptit tânărul sclav.
– Ce fel de plan ? a întrebat preotul indiferent și oftând.
– Și tu, bătrâne, și eu, și noi toți curând vom fi oameni liberi, și nu sclavi. Gândește-te, bătrâne: la fiecare 10 sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană și cos haine, de asemenea, există câte un străjer. Dacă vom ataca straja toți odată, o vom învinge ușor. Chiar dacă străjerii sunt înarmați, iar noi înlănțuiți. Noi vom fi 10 la unul, și vom folosi lanțurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega și le vom lua armele.
– Ei, tinere, a oftat preotul din nou și a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmărește, însă împăratul va trimite imediat alți ostași, poate chiar o armată întreagă, și va ucide sclavii răsculați.
– M-am gândit și la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Și acest moment se apropie. Vedem cu toții că armata se pregătește de campanie. Se pregătesc provizii pentru 3 luni înainte. Înseamnă că peste 3 luni oastea va ajunge la destinație și va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulți sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le vor trebuie cel puțin o lună pentru a înștiința armata și pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puțin 3 luni. Timp de 4 luni noi vom reuși să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puțini la număr, dar sclavii cuceriți vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.
– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul și a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obține libertatea și ce se va întâmpla cu conducătorii și soldații ?
– La asta m-am gândit mai puțin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.
– Iar preoții ? Spune-mi tinere, preoții vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câștiga?
– Preoții ? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoții trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă și sclavii, și împărații. Cu toate că este greu să-i înțelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre dumnezei, iar noi știm singuri cum să ne trăim viața mai bine.
– Mai bine, e bine, a spus preotul, și s-a prefăcut că-i este somn.
Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: „Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunț pe împărat despre complot și-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspirație pentru ceilalți. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alți lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui”.
Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înțelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenței fizice. Este necesară influențarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spațiu, timp și concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realității. Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-și mai simtă corpul, cătușele grele de pe picioare și mâni. Și, ca din adins, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puțin detaliat și explicit, însă uimitor, prin amploarea sa. Cratius s-a simtit stăpânul absolut al lumii întregi.
Preotul sta pe așternut, încătușat, și se admira: „Mâine dimineață, când toți vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătușele. Eu voi detalia programul meu, voi spăune câteva cuvinte și lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte și lumea mi se va supune mie, ideei mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte și schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr rațional și poate duce la victoria lor și la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii și nepoții lor, dar și împăraților și ostașilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte”.
Dimineață, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătușat și, deja în ziua următoare, el i-a chemat pe ceilalți 5 preoți și pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în fața celor prezenți:
– Ceea ce veți auzi acum să nu fie scris sau povestit ! În jurul nostru nu sunt pereți, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase și războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar 2 zile de la rostirea lor și veți observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviți: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sunt vegheați de o mulțime de soldați. Cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătățim paza, noi suntem nevoiți să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc și se revoltă. Priviți cât de încet se mișcă! Iar paznicii leneși nu-i bat cu biciul și nu-i mână, chiar și pe cei tineri și voinici. Însă ei se vor mișca cu mult mai repede. Și nu vor mai avea nevoie de paznici. Și paznicii se vor transforma în sclavi. Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale: „Odată cu răsăritul soarelui toți sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraș, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuință, palat în oraș sau chiar pe întreg orașul. De azi înainte voi sunteți oameni liberi”.
Când preoții au înțeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:
– Tu ești un demon, Cratius ! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.
– Fie ca eu să fiu demon, iar creația mea să fie numită Democrație !
La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiți. Mulți nu au dormit în acea noapte contemplând la viața lor nouă și fericită.
În dimineața zilei următoare preoții și împăratul au urcat din pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în fața lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foști sclavi, cărau în goană aceleași pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alții, care aveau câte una, alergau grăbiți ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre și ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătușele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-și construi viața cea fericită.
Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacție ce se întâmpla în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, și, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare și noroi.
„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacție. „Iată că au apărut și slujitori interni: furnizori de alimente și apă”.
Unii sclavi se hrăneu din mers, nedorind să piardă timp pentru a se duce în barăci la mese, și își împărțeau monedele obținute cu cei care le aduceau hrana.
„Ia te uită, la ei au apărut și tămăduitori, care le dau ajutor răniților din mers, și tot pentru monedele câștigate. Și-au ales și reglatori de trafic. Curând își vor alege șefi și judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi ! Însă important este același lucru: ei cară pietre în continuare”.
Și așa ei fug de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Și în prezent urmașii acelor sclavi continuă fuga lipsită de sens…
The New Civilazation, Vladimir Megre

Povestea unui soricel

Un soricel privi din crapatura sa din perete si ii vazu pe taran si pe nevasta acestuia deschizand un pachet.
- Ce mancare sa fi adus oare ? se intreba soricelul ... Cu groaza isi dadu repede seama ca era o capcana.
Soricelul se strecura cu mare grija in curtea animalelor si dadu alarma:
- E o capcana in casa , e o capcana in casa !
Gaina cotcodaci si se infoie, ridica apoi capul si ii spuse:
-Domnule Soarece , vad bine ca acest lucru te afecteaza , dar pentru mine el nu are nici o relevanta. Nu pot permite ca acest lucru sa ma afecteze si pe mine.
Soricelul se intoarse atunci inspre porc si ii spuse:
- E o capcana in casa, e o capcana in casa !
Porcului ii fu mila de el, dar raspunse:
- Imi pare foarte, foarte rau, Domnule Soarece, dar tot ce pot sa fac este sa ma rog. Te asigur ca te vei gasi in rugaciunile mele.
Soricelul merse atunci la vaca si ii spuse:
- E o capcana in casa, e o capcana in casa !
Vaca ii spuse:
- Vai ! Domnule Soarece, imi pare foarte rau pentru tine, dar chiar nu este o urgenta pentru mine.
Si asa se intoarse soricelul in casa, cu capul plecat si cat se poate de amarat, pentru a infrunta de unul singur capcana pusa de taran.
In chiar noaptea aceea in casa se auzi un zgomot ... Cum ar fi zgomotul produs de o capcana in care s-a prins un soricel.
Nevasta taranului se repezi sa vada ce s-a prins. Pe intuneric , ea nu isi dadu seama ca in capcana isi prinsese coada un sarpe veninos.
Sarpele o musca pe nevasta taranului. Taranul o duse cat putu de repede la spital,
si cand o aduse acasa, ea mai avea inca febra.
Oricine stie ca cel mai bun tratament impotriva febrei este supa proaspata de pui, asa ca taranul lua un cutit si se duse in curtea pasarilor, ca sa faca rost de principalul ingredient pentru supa.
Dar nevasta lui nu se insanatosi, asa ca prietenele si vecinele ei venira sa o ingrijeasca si stateau cu ea mai toata ziua. Pentru a le da de mancare, taranul fu nevoit sa taie porcul.
Nevasta taranului nu se mai insanatosi, si muri la scurt timp.
La inmormantare veni multa lume, iar taranul trebui sa taie si vaca pentru a-i hrani pe toti.
Soricelul se uita din crapatura lui din perete, cuprins de tristete.
Morala:
Orice lucru cat de marunt la prima vedere, caruia nu i se acorda atentia cuvenita poate duce la tragedii de nebanuit.