UPDATE: Contribuabilii pot invoca motive noi de nelegalitate când cer în instanță anularea actelor fiscale. Decizia ICCJ a devenit obligatorie

„În interpretarea și aplicarea art. 281 alin. (2) din [Codul de procedură fiscală], prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din [Legea contenciosului administrativ], motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de  soluționare a contestației și a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestația administrativă”, scrie în Decizia ICCJ 20/2023 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ce a apărut marți în Monitorul Oficial.

Practic, de la data oficializării, decizia cu această interpretare a ICCJ a devenit obligatorie atât pentru instanțele din România, cât și pentru autoritățile statului (mai ales cele fiscale). De acum, practica judecătorească pe această chestiune ar trebui să fie uniformă.

În esență, judecătorii au explicat că regulile din Codul de procedură fiscală sunt aplicabile numai în faza de contestare pe cale administrativă, astfel că ele nu sunt valabile și pentru faza de contestare în instanță. Dacă Legiuitorul ar fi vrut să extindă aplicabilitatea anumitor reguli și la faza de contestare în instanță, atunci acest lucru trebuia prevăzut în mod expres în Cod.

„(...) Codul de procedură fiscală este o lege specială față de Legea nr. 554/2004, cu un obiect de reglementare diferit, reglementând procedura administrativă fiscală care se derulează exclusiv în fața organelor fiscale de soluționare a contestației, fără să conțină dispoziții de procedură aplicabile fazei de judecată, făcând doar trimitere la Legea nr. 554/2004. Prin urmare, dispozițiile (...) din Codul de procedură fiscală referitoare la modul de analiză a contestației și limitele sesizării vizează organul competent de soluționare a contestației, după cum, de altfel, se arată în cuprinsul normei, și nu instanța de judecată, astfel încât limitele stabilite inițial nu pot fi extinse și la procedura de judecată, în lipsă de dispoziție legală expresă. (...)

Nu se poate susține ideea că dispozițiile (...) din Codul de procedură fiscală stabilesc limitele sesizării și în ceea ce privește sesizarea instanței, cu alte cuvinte că motivele de fapt și de drept invocate de contestator trebuie să fie aceleași și în fața instanței, pentru că aceasta ar reprezenta o restrângere a accesului la instanță care ar fi trebuit să fie prevăzută expres de același act normativ, fiind de strictă interpretare și aplicare”, este explicat în decizia ICCJ.

Conform alineatului 2 al articolului 281 din Codul de procedură fiscală, deciziile pentru soluționarea contestațiilor, împreună cu actele administrativ-fiscale la care se referă, pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă.

Iar potrivit alineatului 1 al articolului 8 din Legea contenciosului, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu se limitează la cele invocate prin plângerea prealabilă. Or, tocmai aici era problema, pentru că unii judecători susțineau că această regulă din Legea contenciosului nu se aplică atunci când vine vorba de contestații fiscale, însă interpretarea dată de ICCJ arată că, din contră, regula este valabilă inclusiv pentru contestațiile fiscale.

De ce a fost nevoie de o interpretare a ICCJ

Interpretarea dată de judecătorii ICCJ vine în contextul în care această chestiune era abordată în mod diferit de către instanțele judecătorești, așa cum reiese din documentul în care este detaliată speța. Mai precis, o primă opinie conturată în practică era că atât prin contestația fiscală, cât și prin cererea de anulare în instanță a deciziei de soluționare a contestației se pot invoca fix aceleași motive de nelegalitate.

„Prin urmare, întrucât prin decizia de soluționare a contestației organul fiscal are obligația de a răspunde la cele susținute de către petent în contestația fiscală administrativă prealabilă, în mod firesc și cererea de chemare în judecată ulterioară, ce privește decizia de soluționare a contestației administrative, nu poate conține alte argumente decât cele menționate inițial în contestația administrativă și care au fost avute în vedere ulterior de către organul fiscal cu prilejul emiterii deciziei de soluționare a contestației. (...)

Se consideră că instanța de contencios administrativ nu ar putea realiza un veritabil control de legalitate al actelor fiscale contestate dacă s-ar permite reclamantului să abandoneze susținerile inițiale și să critice decizia de soluționare a contestației administrative din perspectiva altor argumente de fapt sau de drept, cunoscute și anterior și care nu au făcut obiectul analizei în etapa administrativă”, este lămurit în documentul citat.

A doua opinie conturată în practică era cea care a fost preluată acum de judecătorii ICCJ - prin cererea de anulare a deciziei de soluționare a contestației fiscale și a actelor fiscale vizate de aceasta se pot invoca motive noi de nelegalitate, care n-au fost invocate în faza contestației fiscale.

„S-a invocat faptul că remediul jurisdicțional trebuie să fie efectiv, ca și accesul la instanță (...), astfel încât persoana vătămată poate să invoce atât motivele de nelegalitate indicate inițial, dar poate invoca și argumente juridice noi, neavute în vedere la formularea contestației administrative, dar care au reieșit ulterior, pe parcursul soluționării contestației administrative fiscale sau urmare a soluționării acestei contestații prin decizia contestată.

Or, a limita accesul la instanța de contencios administrativ doar la argumentele invocate inițial în contestația administrativă, fără a oferi posibilitatea supunerii controlului de legalitate al instanței și a argumentelor conturate ulterior acestui moment, reprezintă o încălcare a dreptului accesului liber la justiție și la un proces echitabil”, mai scrie în document.