N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în, lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
Ale sorţii mele plângeri şi surise;
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.
Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume
ªi de steaua mea.
Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare,
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.
Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre, ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână a ei dor.
Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeuna cînd gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea .
Un zvon din sat in sat strabate
Si da poporului curaj,
El pleaca-n valuri tulburate
Si se indreapta catre Blaj.
Sunt preoti si mireni, cu totii
Manati de-acelasi ideal -
In fruntea tuturora motii,
Mandria mandrului Ardeal.
Ei simt ca-ntaia oara-i leaga
Un dor adanc de neam intreg,
Alearga toti sa-l inteleaga -
Si cat de bine-l inteleg!
Caci bat cincizeci de mii de piepturi,
Si-n ele inimi romanesti
Cari striga: “Libertate! Drepturi
Pe plaiurile stramosesti! …”
O, sfanta zi de sarbatoare!
Popor voinic din vai si lunci,
Te-om mai vedea odata oare
Precum te-ai aratat atunci?
Povestea vremii ne invata
Ca orice rana are leac,
Dar o-ntamplare-asa mareata
Zbucneste-o data la un veac!
A fost odată ca-n povesti,
A fost, de-ar mai fi iară,
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.
ªi era una pe pământ
ªi mândră-n toate cele
Cum e icoana unui sfânt
ªi Luna între stele.
Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întamplă,
ªi in mormant mă răsucesc
ªi cuie-mi intră-n tâmplă.
Eu nu mai simt miros de tei
În viata mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei,
Doar mucegai şi humă.
Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copiii mamele-şi bocesc,
Ca n-au în blide hrană.
Cântat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.
Degeaba le-am lăsat cu dor
O "Doină", să tresară !
Trecutul nu e viitor
ªi viaţa li-i amară
Nici harta nu-i ca-n alte dăţi,
Din Nistru până-n Tisa.
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău făcutu-ni-s-a!
Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie,
ªi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie.
Avut-am piatră la hotar
ªi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri ...
O, biet popor român sărac
Cu-o ţară prea bogată !
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată !
ªi dă-i afară pe străini
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii !
Cu trupe de comedianţi
Numindu-le partide,
Sunteţi românii emigranţi
Din Rai în ţări aride.
Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
ªi-i goală visteria.
Mai daţi şi ape şi pământ
ªi vindeţi România.
Mihai Viteazu v-a lăsat
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scoc-o la mezat,
Străinii vă inundă.
Aveţi întinsul Bărăgan,
ªi nu aveţi o pâine.
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine.
Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
ªi dulcea Mioriţă,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
ªi flori în poieniţă.
Aveţi o deltă ca-n poveşti,
Vedeţi să nu v-o fure,
Atâtea ape, atâţia peşti
ªi nu mâncaţi nici mure...
Nici vii pe deal nu mai zăresti,
Livezile se-uscară,
Când mărul Ţarii Româneşti
Se-aduce de afară.
Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici ªtefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-aţi lupta !
Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare.
Nu voi a vă-nvăţa de rău
Ci-ncerc a vă-nţelege.
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.
Ruşine să vă fie-n veac
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii !
Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
În ţara voastră goală...
Eu ţara n-o discut, o am în mine,
Ea nu-i a mea, ci eu mă simt al ei,
Chiar răul ei, purtându-l, mi-este bine,
Eu despre ţara mea nu am idei.
Gramatica s-o înţeleg n-ajută,
Nici logica din mintea mea de om,
Iubirea pentru patrie mi-e mută,
Nu pot s-o văd cu ochi de astronom.
O văd trecând prin Univers, mireasă
ªi care-n alb iernos s-a primenit,
Dar faţa ei, de zi cu zi acasă,
E-o faţă de ţăran nebărbierit.
N-o scot în piaţă, n-o dau la tratate,
Tranşeea mea e-o brazdă ce-o-nfloresc,
Spre viscolul istoric care bate
Către întâi decembre românesc.
N-o am în inventar şi nu-i sunt slugă,
Dar pot la templul ei să-i fiu un preş,
Acolo, unde vin să stea în rugă,
Martirii ei cu-o moarte fără greş.
O simt pe piele şi-o aud în sânge,
Mă arde-n ochi şi-mi murmură în os,
În fiii mei se bucură şi plânge,
Strămoşii mei o tăinuiesc frumos.
Când caii pasc păşuni de frâu şi pinteni
ªi-şi poartă mânjii sus în loc de şa,
Eu ţara mea, simţind-o pretutindeni,
Mă simt, cu tot ce sunt, aproape ea.
În viscole de ger şi de cenuşă,
Orgolios purtând maternul chin,
ªi părinteasca patriei cătuşă
Sfielnic îmi refuz un alt destin.
Eu ţara n-o discut, îi sunt cuvântul,
Silaba ei aritmică şi grea,
Iar dacă-ar fi să n-o mai văd cu ochii,
Aş duce-o aici, în piept, în stânga mea.
Manifest pentru mileniu trei, Vol. II, Editura EMINESCU, Bucureşti, 1986, p. 375
avocatnet.ro explicăm legislația
raser, utilizator
rosu gheorghe 
justitiarul3 
Andreea-Ionescu