Execuţia vremelnică poate să fie de drept sau judecătorească.
Execuţia vremelnică de drept intervine în cazurile expres prevăzute prin art.278 C.proc.civ.. Potrivit textului, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:
a)plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
b)despăgubiri pentru accidente de muncă;
c)rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
d)despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
e)reparaţii grabnice;
f)punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului;
g)pricini privitoare la posesiune, numai în ce priveşte posesiunea;
h)în cazul prevăzut de art. 270;
i)în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.
Potrivit art.279 alin.1 C.proc.civ., instanţa poate încuviinţa executarea vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădită în întârziere. Alineatul 2 al art.279 C.proc.civ. prevede cazurile în care instanţa nu poate încuviinţa execuţia vremelnică, şi anume:
a)în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă;
b)când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară
Execuţia vremelnică judecătorească se poate încuviinţa numai la cererea scrisă sau verbală a părţii, care poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor (art.279 alin.3 C.proc.civ.). Instanţa va putea obliga partea la darea unei cauţiuni (art.279 alin.1 teza a II-a C.proc.civ.), în condiţiile art.7231 C.proc.civ..
Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel (art.279 alin.4 C.proc.civ.).
Indiferent că este vorba de execuţie vremelnică de drept sau judecătorească, ea poate fi suspendată în condiţiile art.280 C.proc.civ.
Competenţa teritorială
Odată stabilită competenţa materială a unei instanţe judecătoreşti, urmează să se determine – pe linie orizontală – între instanţele de acelaşi grad care instanţă (judecătorie, tribunal, curte de apel) este chemată să soluţioneze acel proces sau acea cerere.
Exceptând instanţa supremă, care este unică şi are competenţă teritorială pe întreaga ţară, toate celelalte instanţe au o competenţă limitată în plan teritorial de competenţa altor instanţe de acelaşi grad.
Normele care reglementează competenţa teritorială au în general caracter de ordine privată, în sensul că părţile pot deroga prin convenţia lor de la ele. Există însă şi norme de competenţă teritorială cu caracter de ordine publică, cum sunt cele care reglementează competenţa în materie de stare şi capacitate a persoanelor, în cazurile prevăzute la art.13-16 C.proc.civ., precum şi în unele situaţii prevăzute de norme speciale.
Competenţa teritorială poate fi:
- competenţa teritorială de drept comun;
- competenţa teritorială facultativă şi alternativă;
- competenţa teritorială exclusivă sau excepţională;
- competenţa teritorială convenţională.
- Competenţa teritorială de drept comun
Această competenţă se determină după domiciliul pârâtului, în sensul prevăzut
de art.5 C.proc.civ. “ cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Pentru determinarea competenţei teritoriale de drept comun, interesează domiciliul pe care îl are pârâtul în momentul sesizării instanţei.
În cazul în care calitatea procesuală de pârât o are o persoană juridică de drept privat, prevede că competentă aparţine instanţei de la sediul principal al acesteia (art.7 alin.1 C.proc.civ.).
- Competenţa teritorială alternativă şi facultativă
Există cazuri în care în afară de instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul
pârâtului mai sunt competente şi alte instanţe, deci, legiuitorul a dat posibilitatea reclamantului să se adreseze instanţei la care doreşte să se judece (art.6, 7 alin.2, 9, 10, 11, 12 C.proc.civ.).
- Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională
Competenţa teritorială exclusivă rezultă din termenii imperativi întrebuinţaţi
în cazurile pe care legea le reglementează. Aşadar, pentru unele categorii de pricini, legea stabileşte competenţa teritorială în favoarea unei anumite instanţe, fără a mai exista posibilitatea pentru părţi de a conveni ca litigiul să fie soluţionat de o altă instanţă.
Din coroborarea art.159 pct.3 C.proc.civ. cu art.19 C.proc.civ. şi din interpretarea per a contrario a art.19 C.proc.civ., competenţa teritorială exclusivă este stabilită pentru următoarele situaţii :
a.în cazul acţiunilor reale imobiliare (art.13 C.proc.civ.);
b.în cazul moştenirii (art.14 C.proc.civ.);
c.în cazul cererilor în materie de societate (art.15 C.proc.civ.);
d.în cazul cererilor în materie de reorganizare judiciară şi a falimentului (art.16 C.proc.civ.);
e.în cazul pricinilor referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, precum şi în cazul altor pricini ce nu sunt privitoare la bunuri.
- Competenţa teritorială convenţională
Este reglementată de art.19 C.proc.civ. care prevede că “părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art.13-16 C.proc.civ.”
P.S.
subiectele pot fi dezvoltate
avocatnet.ro explicăm legislația
emilalexandru 
CABINET DE AVOCAT "STOICA IOANA"