referitor la propunerea si incuviintarea probelor
Administrarea probelor reprezintă un moment important şi decisiv în cadrul procesului civil pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale, întrucât cu ocazia administrării dovezilor se prezintă elementele care vor duce la cunoaşterea situaţiei de fapt, pe baza căreia instanţa, prin apreciere şi deliberare, va stabili realitatea raporturilor dintre părţi şi va împărţi dreptatea.
Sistemul nostru de drept, spre deosebire de alte sisteme de drept , nu cunoaşte o fază distinctă a procesului civil în cadrul căreia să se strângă probele ce vor fi administrate în prima şedinţă. În procesul civil român propunerea dovezilor are loc în etapa scrisă, aşa cum se va observa şi din relatările ce urmează, iar încuviinţarea ( care uneori se face după dezbateri contradictorii) şi administrarea propriu-zisă se face în etapa dezbaterilor, etapă în care au aplicaţiune toate principiile de bază ale procesului civil : oralităţii, publicităţii, contradictorialităţii, nemijlocirii, dreptului la apărare etc.
Spre deosebire de admisibilitatea probelor ca problemă de fond, reglementată în Codul civil, administrarea probelor, ca problemă de formă, este reglementată în Codul de procedură civilă, titlul III, capitolul III, secţiunea III-a, art.167 – 241.
Administrarea probelor implică în mod necesar ca acestea să fie mai întâi propuse de către părţi şi apoi încuviinţate de către instanţa de judecată.
1) Propunerea probelor
Potrivit art.129 alin.1 teza finală din Codul de procedură civilă, părţile au obligaţia „…… să-şi probeze pretenţiile şi apărările”.
De regulă, propunerea probelor se face în etapa scrisă a procesului civil, etapă care are rolul de informare reciprocă a părţilor privind pretenţiile lor, probele folosite în susţinerea pretenţiilor, precum şi rolul de informare a instanţei privind cauza ce urmează a fi soluţionată şi dovezile pe baza cărora se va pronunţa.
Conform dispoziţiilor legale, propunerea probelor se face prin cererea de chemare în judecată (art.112 C.proc.civ.), prin întâmpinare (art.115 C.proc.civ.), prin cererea reconvenţională (art.119 C.proc.civ.) ori în condiţiile art.132 şi ale art.138 C.proc.civ. De asemenea, probele se propun prin cererea de intervenţie în cazurile în care se formulează o astfel de cerere în condiţiile art.49 – 66 C.proc.civ.
Potrivit art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., reclamantul trebuie să arate în cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar potrivit art.115 pct.3 C.proc.civ., pârâtul trebuie să arate în întâmpinare dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională, potrivit art.119 alin.2 C.proc.civ. raportat la art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., el va arăta dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile . În cazul în care se va formula o cerere de intervenţie, aceasta, având natura juridică a unei cereri introductive , trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, adică intervenientul va arăta şi probele pe care se sprijină.
La prima zi de înfăţişare , instanţa poate acorda reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii, precum şi pentru a propune noi dovezi, în care caz instanţa dispune amânarea cauzei şi comunicarea cererii de întregire sau modificare pârâtului în vederea întocmirii întâmpinării (art.132 C.proc.civ.), în care va arăta dovezile cu care se apără faţă de noile pretenţii ale reclamantului. Pe de altă parte, când se formulează cerere reconvenţională, reclamantul poate cere un termen pentru a depune întâmpinare la aceasta şi a propune dovezile în apărare (art.132 alin. ultim C.proc.civ.).
În cazul în care pârâtul, care nu este reprezentat sau asistat de avocat, nu a depus întâmpinare , preşedintele completului îi va pune în vedere,la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. La cerere, instanţa poate acorda pârâtului un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării (art.118 alin.3 C.proc.civ.).
În situaţiile expres prevăzute de lege în care întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul poate propune probele la prima zi de înfăţişare. Deşi întâmpinarea este obligatorie şi în litigiile de dreptul muncii, art.287 C.mun. prevede că angajatorul (indiferent de poziţia sa procesuală) este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. Până la modificarea Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr.138/2000, întâmpinarea nefiind obligatorie , probele se puteau propune de către pârât la prima zi de înfăţişare .
Potrivit art.138 C.proc.civ., probele care nu au fost propuse în condiţiile arătate mai sus, prevăzute de art.112, 115 şi 132 C.proc.civ., nu mai pot fi invocate în tot cursul instanţei respective. Sancţiunea care intervine în caz de nesocotire a acestor dispoziţii este decăderea părţilor din dreptul de a propune probele cu care doresc să-şi dovedească pretenţiile şi apărările. Însă, instanţa nu poate refuza administrarea unei dovezi, propusă tardiv, dacă partea adversă nu a invocat sancţiunea decăderii .
De la regula prevăzută în art.138 C.proc.civ., există trei excepţii în care nu va opera sancţiunea decăderii, deşi probele nu au fost propuse în condiţiile cerute de lege. Astfel:
- când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;
- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat .
La cele trei excepţii prezentate mai sus trebuie să adăugăm rolul activ al judecătorului, adică dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a ordona din oficiu probele neadministrate de părţi, pe care el le apreciază ca fiind necesare în rezolvarea litigiului, chiar dacă părţile se împotrivesc (art.129 alin.5 teza finală C.proc.civ.) , precum şi convenţia expresă a părţilor . De asemenea, principiul aflării adevărului în cauză şi îndatorirea judecătorilor de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală şi pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală (art.129 alin.5 teza I C.proc.civ.), vor determina instanţele să admită probele propuse tardiv de către părţi şi în alte cazuri decât cele prevăzute de art.138 C.proc.civ., atunci când partea potrivnică celei care a propus proba nu ridică excepţia decăderii la primul termen . Proba propusă tardiv va fi primită şi atunci când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a propune proba în termen (art. 103 C.proc.civ.) .
2) Încuviinţarea probelor
Probele propuse în condiţiile arătate vor fi încuviinţate de către instanţă, după ce aceasta a cercetat dacă probele sunt admisibile şi după ce le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor .
Instanţa va aprecia dacă probele propuse pot fi utile cauzei. În acest sens, art.167 alin. 1 C.proc.civ. stabileşte că „Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii …..”, iar în practica judiciară s-a decis că ori de câte ori se solicită o probă sau instanţa cântăreşte dacă este cazul să ordone o anumită probă din oficiu, ea este datoare să verifice problema concludenţei probei.
Partea trebuie să arate instanţei faptele pe care vrea să le dovedească prin proba solicitată. Dacă este vorba de dovedirea faptului generator de drepturi care face obiectul litigiului, proba apare ca folositoare de vreme ce se referă la însuşi acest fapt. Dacă este vorba de un fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, instanţa trebuie să aprecieze dacă legătura dintre cele două fapte este suficient de strânsă încât să facă utilă cunoaşterea faptului vecin şi conex în vederea soluţionării cauzei . Instanţa trebuie să aprecieze cu multă atenţie utilitatea probelor cu ocazia încuviinţării, întrucât numai după administrarea probelor legale şi concludente ea poate să pronunţe o hotărâre justă şi în cunoştinţă de cauză .
De la regula că probele se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii avem o excepţie, caz în care instanţa va încuviinţa proba fără a mai analiza concludenţa acesteia dacă există pericolul ca proba „să se piardă prin întârziere” (art.167 alin.1 C.proc.civ.).
Asupra încuviinţării sau respingerii probei instanţa se pronunţă printr-o încheiere motivată . Este de principiu că admiterea sau respingerea probelor va fi lăsată la aprecierea instanţei, care este însă obligată să motiveze măsura luată . În practică s-a statuat că respingerea nemotivată a cererii pentru efectuarea unei expertize contabile face ca hotărârea pronunţată în aceste condiţii să fie netemeinică şi nelegală, deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care proba sau probele solicitate nu au fost admise.
Potrivit art.168 alin.1 C.proc.civ., încheierea prin care se încuviinţează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite şi mijloacele de dovadă încuviinţate pentru dovedirea lor.
Încheierea de încuviinţare a probelor este o încheiere preparatorie, care nu leagă instanţa , astfel că aceasta poate reveni asupra unei probe încuviinţate care a devenit neconcludentă , dar are obligaţia să arate de ce administrarea probei a devenit inutilă . Dacă proba a fost încuviinţată şi nu s-a revenit asupra ei, instanţa este datoare să o administreze chiar în lipsa părţii care a propus-o .
Când o parte s-a opus la o probă solicitată de cealaltă parte, încheierea va cuprinde şi temeiurile pentru care proba a fost încuviinţată sau respinsă, pentru că această încheiere, formând corp comun cu hotărârea ce se va da pe fond, este supusă controlului judiciar o dată cu hotărârea ce se va pronunţa în cauză, iar instanţa superioară trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia temeinicia şi legalitatea încheierii pronunţate .
avocatnet.ro explicăm legislația
Roxana Roxana, Consilier juridic
Cecilia Popa, Avocat
dalela23