Prorogarea de competenţă
Prorogarea semnifică extinderea competenţei unei instanţe, investite cu
soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti ori a convenţiei părţilor, şi la soluţionarea altor cereri care, în mod obişnuit nu sunt de competenţa sa (8).
Prorogarea competenţei este analizată, deci, ca o derogare de la regulile obişnuite de competenţă (9).
Prorogarea competenţei are menirea de a asigura o mai bună administrare a justiţiei în procesele şi cererile deduse judecăţii(10).
În funcţie de temeiul în baza căruia intervine prorogarea de competenţă, aceasta poate fi :
- prorogare legală, intervenită în temeiul legii;
- prorogare judecătorească, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti;
- prorogare convenţională sau voluntară, stabilită în temeiul convenţiei părţilor.
Prorogarea legală
Prorogarea legală de competenţă este acea formă de extindere a competenţei
instanţei care se realizează sau intervine în acele cazuri în care există o dispoziţie expresă a legii.
Prorogarea legală de competenţă intervine, aşadar, numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume în articolele 9,17 şi 164 din codul de procedură civilă.
a. Art.9 c.pr.civ., prevede că în cazul coparticipării procesuale pasive, reclamantul poate introduce cererea la instanţa domiciliului oricăreia dintre pârâţi. O dată ce una dintre instanţe a fost sesizată, ea devine competentă să soluţioneze cererea şi în raport cu pârâţii care domiciliază în circumscripţiile teritoriale ale altor instanţe.
Cel mai frecvent exemplu de aplicare a dispoziţiilor art.9 c.pr.civ. îl constituie acţiunile în pretenţii prin care reclamanta (societate comercială) cheamă în judecată prin aceeaşi cerere mai multe pârâte (tot societăţi comerciale),ale căror sedii se află în raza de jurisdicţie a mai multor instanţe. În această situaţie, instanţa sesizată soluţionează cauza cu privire la toate pârâtele prin prorogarea competenţei şi în ceea ce priveşte copârâtele care nu-şi au sediul în raza competenţei sale teritoriale.
b. art. 17 c.pr.civ.,prevede că “cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”.
În acest caz, prorogarea legală de competenţă operează în două situaţii strict determinate de lege, respectiv în cazul cererilor accesorii şi respectiv în cel al cererilor incidentale. Dacă reclamantul prin cererea de chemare în judecată îşi valorifică mai multe pretenţii, fiecare capăt de cerere fiind în competenţa altor instanţe, atunci intervine prorogarea, în sensul că aceste capete de cerere vor fi soluţionate de către instanţa competentă pentru cererea principală. Astfel, cererea pentru acordarea pensiei de întreţinere este accesorie acţiunii de stabilire a paternităţii, competenţa soluţionării ei, revine instanţei de la domiciliul pârâtului, competenţă stabilită în baza dispoziţiilor art.5 c.pr.civ., şi nu potrivit art.10 pct.7 c.pr.civ.
Pentru aceleaşi considerente, pretenţiile pentru despăgubiri accesorii acţiunii în revendicare vor fi judecate de către instanţa în circumscripţia căreia se găseşte imobilul revendicat.
Tot în aplicarea art.17 c.pr.civ., pe durata unui proces început se por formula cereri privind luarea măsurilor asigurătorii (sechestrul judiciar, sechestrul asigurător, etc), pentru asigurarea dovezilor când este primejdie să dispară sau să fie greu de administrat în viitor (art.235,236 c.pr.civ.),cereri prin care pârâtul invocă la rândul său pretenţii împotriva reclamantului (art.119-120 c.pr.civ., cererea reconvenţională), cereri prin care se lărgeşte sfera procesului (intervenţia voluntară-art.55 c.pr.civ.,chemarea în judecată a altor persoane – art.57 c.pr.civ.,chemarea în garanţie – art.63 c.pr.civ.,cereri pentru arătarea titularului dreptului – art.65 c.pr.civ.). Toate aceste cereri au un caracter incidental faţă de procesul deja pornit şi. potrivit art.17 c.pr.civ.,vor fi soluţionate de instanţă prin prorogarea legală a competenţei sale (adică de instanţa sesizată cu cererea principală).
Dacă obiectul cererii incidentale ar putea determina competenţa unei alte instanţe de grad diferit, în acest caz, chiar dacă sunt încălcate normele de ordine publică în ceea ce priveşte competenţa materială sau teritorială exclusivă, cererea este soluţionată de către instanţa sesizată cu judecarea cererii principale. Soluţia este justificată, în această situaţie de prorogare legală a competenţei, de dispoziţiile art.17 c.pr.civ. şi de principiu “accesorium sequitur principale”.
Un alt caz de prorogare legală de competenţă este cel stabilit de art.36 alin.1 c.fam.. dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească la desfacerea căsătoriei, deşi între aceste bunuri s-ar afla şi imobile. În acest caz, cererea de partaj este un capăt accesoriu al cererii de divorţ şi, potrivit art.17 c.pr.civ., va fi soluţionată de instanţa competentă a pronunţa divorţul, chiar dacă sunt încălcate regulile imperative de competenţă prevăzute de art.13 c.pr.civ.
Soluţia intervenirii prorogării legale de competenţă în aceste situaţii este bazată pe considerente de ordin practic şi raţional rezultate din necesitatea soluţionării unui conflict de interese de o singură instanţă. În acest fel, se evită pronunţarea unor hotărâri contradictorii şi se favorizează rezolvarea cu celeritate a litigiilor.
c. Art.164 c.pr.civ. consacră a treia situaţie de prorogare legală de competenţă în cazul conexităţii. Potrivit acestui text, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.
Conexarea poate fi dispusă atât la cererea părţilor cât şi din oficiu.
Prorogarea operează la instanţa mai întâi sesizată numai dacă părţile nu cer de comun acord trimiterea dosarului la una din celelalte instanţe (art.164 alin.3 c.pr.civ.). Dacă instanţa apreciază ca numai una dintre cereri este în stare de judecată poate dispune disjungerea în orice stare a judecăţii, instanţa devenită competentă prin conexare păstrându-şi competenţa şi după disjungere. Dacă însă una din pricini este de competenţa exclusivă a unei anumite instanţe pe care părţile nu o pot înlătura, conexarea se va face la acea instanţă (art.164 alin.4 c.pr.civ.).Este posibil ca în locul unei conexităţi să existe indivizibilitatea între două sau mai multe cereri, astfel încât să se impună reunirea lor pentru o mai bună judecată.
Prorogarea judecătorească
Prorogarea judecătorească de competenţă operează în acele situaţii în care,
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti (19),o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chir cu soluţionarea unor cauze civile ce ar intra în sfera de atribuţii a altor instanţe.
Instituţia prorogării judecătoreşti de competenţă poate avea loc în următoarele
cazuri:
a. în cazul delegării unei alte instanţe de către ICCJ la cererea părţii interesate, pe motivul că instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze din pricina unor împrejurări excepţionale.
b. în cazul recuzării tuturor judecătorilor unei instanţe sau atunci când din cauza recuzării nu se mai poate alcătui completul de judecată (art.33 c.pr.civ.). În acest caz, instanţa superioară investită cu judecarea cererii de recuzare, dacă consideră această cerere ca fiind întemeiată, va dispune trimiterea pricinii la o altă instanţă decât cea investită iniţial, dar de acelaşi grad;
c. în cazul strămutării procesului de la o instanţă la alta pentru motivele prevăzute de art.37 c.pr.civ. Dacă una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei sesizate cu judecarea pricinii, dacă există motive de bănuială legitimă din cauza împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale sau de siguranţă publică, cererea de strămutare a pricinii la
a altă instanţă de acelaşi grad, depusă, după caz, la instanţa imediat superioară sau la Curtea Supremă de Justiţie, poate avea ca rezultat, în cazul admiterii, trimiterea pricinii spre soluţionare la o altă instanţă;
d. în cazul casării unei hotărâri judecătoreşti cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art.312 alin.5 c.pr.civ.). este cazul când hotărârea unei instanţe a fost recurată fără ca soluţionarea procesului să fi intrat în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii neregulat citată la administrarea probelor ori la dezbaterea fondului , în această situaţie instanţa de recurs, după casare, va putea trimite cauza spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad decât cea care a judecat fondul.
De asemenea, în caz de casare, ICCJ trimite cauza spre o nouă judecată, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, excepţie făcând situaţia în care casarea se face pentru lipsă de necompetenţă, caz în care cauza este trimisă spre soluţionare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii (art.313 c.pr.civ.).
e. o altă situaţie în care operează prorogarea judecătorească de competenţă, este cazul administrării unor probe prin comisie rogatorie de către o altă instanţă egală sau mai mică în grad într-o altă localitate (art.169 c.pr.civ.). În acest caz, este vorba de o prorogare parţială, limitată a competenţei unei instanţe întrucât aceasta nu este investită cu soluţionarea procesului, ci doar cu soluţionarea unor acte procedurale (administrarea de probe).
Cu privire la prorogarea judecătorească de competenţă putem să facem următoarele constatări :
- se realizează întotdeauna pe baza legii, chiar dacă este dispusă de către o anumită instanţă ,de regulă superioară, aceasta se face în considerarea şi în aplicarea unor dispoziţii exprese a legii. Putem spune că prorogarea judecătorească de competenţă este o varietate a prorogării legale;
- este realizată în favoarea unei instanţe de acelaşi grad, excepţie făcând situaţia administrării probelor prin comisie rogatorie;
- prorogarea judecătorească de competenţă nu priveşte competenţa teritorială;
- efectele prorogării judecătoreşti de competenţă sunt totale, în sensul că instanţa investită prin prorogare va soluţiona litigiul sau chestiunea prejudiciabilă sub toate aspectele acesteia;
- atunci când este cazul (recuzare, strămutare),hotărârea prin care se dispune prorogarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de a se dispune prorogarea urmează să fie păstrate;
- cauza este soluţionată nu de instanţa competentă în mod obişnuit, ci de către o altă instanţă egală în grad, stabilită prin hotărâre judecătorească. Calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa competentă prin prorogare se va soluţiona de instanţa ierarhică superioară acesteia, iar nu de instanţa ierarhică superioară celei care ar fi trebuit în mod obişnuit să rezolve cererea.
Prorogarea convenţională sau voluntară
Prorogarea convenţională sau voluntară se produce în acele situaţii în care părţile îşi manifestă, expres sau tacit, voinţa de a alege o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea litigiului. Altfel spus, prorogarea convenţională sau voluntară este acea prelungire a competenţei unei instanţe intervenită în temeiul unei înţelegeri a părţilor, atunci când legea procesuală le îngăduie acestora să deroge de la regulile de competenţă.
Din coroborarea dispoziţiilor art.159 c.pr.civ. şi ale art.19 c.pr.civ., rezultă că părţile, prin convenţia lor, pot investi o altă instanţă numai în cazul competenţei teritoriale, dacă această competenţă nu este reglementată de norme imperative. Aşadar, prorogarea convenţională sau voluntară operează decât în cazurile normelor de competenţă relativă, deoarece cazurile excepţionale în care competenţa
teritorială este absolută, fac imposibilă încheierea unei convenţii de natură să determine o prorogare de competenţă.
Astfel, părţile nu pot conveni spre exemplu ca o acţiune reală ce priveşte un imobil, să fie introdusă la o altă instanţă decât cea în a cărei rază teritorială se află imobilul respectiv. Nici în caz de divorţ, nu se poate conveni pentru o altă instanţă decât cea a cărei competenţă este determinată de dispoziţiile art.607 c.pr.civ.
Prorogarea convenţională sau voluntară are un caracter contractual ceea ce impune respectarea de către părţi şi implicit verificarea de către instanţe a tuturor condiţiilor de fond şi de formă pentru încheierea unui contract (capacitate, consim-ţământ,obiect şi cauză).
Acordul de voinţă al părţilor poate fi expres, rezultat dintr-o convenţie scrisă încheiată de părţi anterior naşterii litigiului, sau oral printr-o declaraţie verbală dată în faţa instanţei necompetente prin care sunt de acord să se judece în faţa acesteia.
Convenţia părţilor se poate face în scris sau verbal, dar numai în faţa instanţei alese, care va lua act de înţelegere prin încheierea de şedinţă.
Cea mai utilizată formă de convenţie de natură să producă prorogarea convenţională sau voluntară de competenţă o constituie alegerea de domiciliu. În acest fel, părţile stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea ambelor părţi sau a pârâtului, reclamantul va sesiza instanţa de la domiciliul ales. Dacă însă alegerea s-a făcut în favoarea reclamantului, acesta are posibilitatea de a sesiza fie instanţa de la domiciliul ales, fie instanţa competentă potrivit legii.
Dintre efectele convenţiei de prorogare de competenţă enumerăm următoarele :
- convenţia de prorogare de competenţă are putere de lege între părţi (art.969 alin.1 c.civ.),întrucât “pacta sunt servanda”. Ignorarea convenţiei prin sesizarea unei alte instanţe decât cea desemnată prin clauză convenţională justifică invocarea excepţiei de necompetenţă relativă de către cealaltă parte;
- potrivit principiului relativităţii efectelor contractului (art.973 c.civ.),terţilor nu li se poate impune convenţia de prorogare a competenţei;
- instanţa desemnată prin convenţia de prorogare are obligaţia de a soluţiona litigiul, în temeiul faptului că legea a admis convenţia de prorogare a competenţei;
- prin convenţia de prorogare părţile nu pot crea un nou grad de jurisdicţie sau nici nu pot înlătura un grad de jurisdicţie, deoarece normele de organizare judecătorească sunt reglementate de norme cu caracter imperativ;
- prin convenţia de prorogare nu se poate investi o instanţă civilă în locul celei penale;
- prin convenţia de prorogare nu se poate conveni prorogarea competenţei unei instanţe speciale faţă de o instanţă de drept comun sau a unei instanţe speciale faţă de o altă instanţă specială, etc.
avocatnet.ro explicăm legislația
Roxana Roxana, Consilier juridic
dalela23