Reguli comune privind admisibilitatea şi administrarea probelor
Atunci când vorbim de reguli generale şi comune privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor avem în vedere regulile aplicabile tuturor probelor. Termenul „ comun ” este sinonim cu termenul „ general ” atât în vorbirea curentă, cât şi din punct de vedere juridic şi înseamnă „ ceea ce este comun tuturor sau marii majorităţi ori care aparţine mai multora sau tuturor ”. De aici rezultă că avem şi reguli speciale, aplicabile fiecărui mijloc de probă în parte şi pe care le vom analiza cu ocazia studierii admisibilităţii, administrării şi aprecierii diferitelor mijloace de probă.
1.Reguli generale şi comune privind admisibilitatea probelor
Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii decât dacă îndeplinesc cumulativ anumite condiţii, care nu sunt reglementate ca atare, ci rezultă din interpretarea dispoziţiilor privind probele.
În literatura juridică veche se reţineau următoarele condiţii de admisibilitate a probelor:
-faptele ce trebuie dovedite să fie contestabile şi contestate de partea adversă, adică tăgăduite, căci de ce să mai dovedeşti un fapt deja mărturisit sau recunoscut;
-faptele a căror existenţă trebuie dovedită să nu fie socotite de lege ca adevărate, deoarece proba acestora este inutilă;
-proba să nu fie oprită de lege;
-proba să fie verosimilă;
-proba să fie pertinentă;
-proba să fie concludentă.
Primele două condiţii reţinute de autorii sus-citaţi considerăm că se referă la faptele ce trebuie dovedite, ca obiect al probei, şi nu la probă, în înţeles de mijloc de dovadă, iar cu privire la acestea ne-am referit când am tratat obiectul probei.
În doctrina recentă , sunt reţinute următoarele condiţii generale de admisibilitate a probelor :
1.proba să fie legală sau proba să nu fie oprită de lege;
2.proba să fie verosimilă;
3.proba să fie pertinentă;
4.proba să fie concludentă .
1. Prima condiţie – proba să nu fie oprită de lege – se pune atât din punctul de vedere al dreptului material, cât şi din punctul de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii.
Nici o probă nu poate fi încuviinţată de către instanţă dacă nu este admisă de lege . De exemplu, nu este admisă proba împotriva prezumţiei de interpunere de persoane, în temeiul căreia legea declară nule dispoziţiile făcute prin persoane interpuse, în favoarea unor incapabili de a primi cu titlu gratuit (art.812 C.civ.); potrivit art.1191 C.civ. este inadmisibilă proba cu martori, pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, în afara excepţiilor prevăzute de lege (art.1191 alin.3 C.civ.): dacă nu există un început de dovadă scrisă, dacă nu există imposibilitatea preconstituirii unui înscris sau imposibilitatea conservării unui înscris. De asemenea, împotriva constatărilor personale ale agentului instrumentator al unui act autentic nu se poate face dovada decât prin procedura specială a înscrierii în fals.
O altă situaţie este aceea în care legea nu îngăduie acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept şi, ca urmare, nu se poate face nici dovada dreptului respectiv, deoarece s-a născut altul contrar, în favoarea altei persoane prin prescripţia achizitivă sau uzucapiune ori în cazul prescripţiei extinctive , când titularul dreptului nu-l mai poate valorifica prin justiţie.
Sub aspect procesual, de exemplu, art. 189 alin.1 pct. 3 şi 4 C.proc.civ. inter-zice ascultarea ca martori a celor condamnaţi pentru mărturie mincinoasă şi a interzişilor. De asemenea, potrivit alin.1 pct.1 şi 2 al aceluiaşi articol nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar despărţit. Tot astfel, art.612 alin.6 C.proc.civ. instituie interdicţia folosirii intero-gatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ, însă interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorţ .
Principiul rolului activ obligă instanţa să nu încuviinţeze o probă inadmisibilă, prevenind astfel desfiinţarea hotărârii pe calea apelului, sau după caz, a recursului, dacă norma juridică referitoare la inadmisibilitatea unui mijloc de probă are caracter de ordine publică . În practica judiciară s-a decis că în cazul unei apărări greşite ar fi admisibilă revizuirea .
În literatura de specialitate , pe drept cuvânt se susţine că în cazul unei apărări incomplete sau greşite nu este admisibilă cererea de revizuire, opinie la care subscriem, întrucât instanţa , în baza rolului activ şi pentru a respecta principiul contradictorialităţii, trebuie să pună în discuţia părţilor orice măsură dispusă prin încheiere , pentru a se găsi în cunoştinţă de cauză şi pentru a se putea exercita controlul judiciar . Revizuirea ar fi admisibilă, aşa cum rezultă şi din formularea articolului 322 pct.6 C.proc.civ., numai în cazul unei lipse totale de apărare, indiferent de cauza care a dus la această situaţie, precum şi în cazul unei apărări cu viclenie.
2) Proba să fie verosimilă, adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile.
Verosimilitatea înseamnă ca faptele să fie cu putinţă. „Posibilitatea asigură probabilitatea. Posibilul în matematică duce la certitudine, însă posibilul în domeniul fizic este nesigur. În câmpul posibilului de ordin fizic judecătorul trebuie să fie cu multă băgare de seamă : ceea ce este imposibil pentru omul de rând poate să fie posibil pentru omul de ştiinţă, ceea ce nu este posibil astăzi poate fi posibil mâine, ştiinţa cu descoperirile ei fiind mereu în progres. Dovezile nu se pot întemeia pe minuni, dar minunea de astăzi poate deveni mâine adevăr” .
Această condiţie nu este tratată de unii autori , iar alţii o contestă .
Instanţa trebuie să cerceteze în concret problema verosimilităţii probei, examinând cu atenţie faptele ce se tind a fi probate şi concordanţa lor cu legile naturii .
Instanţa trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport cu datele ştiinţifice existente în momentul administrării probei, căci în timp o probă deşi iniţial neverosimilă poate face ulterior credibil faptul pretins . O dovadă elocventă în acest sens este cucerirea de către om a spaţiului extraterestru, fapt care în trecut era neverosimil.
De asemenea, înregistrarea de către un soţ a convorbirilor telefonice ale soţiei pârâte pe benzi magnetice şi folosirea transcrierii convorbirilor sunt admisibile ca probă în procesul de divorţ , fiind o probă legală şi verosimilă. În trecut această probă nu era posibilă. În măsura în care s-ar contesta conţinutul înscrisului în care au fost consemnate se va proceda la expertiza vocografică ( a vocii şi vorbirii), precum şi la dovada autenticităţii probei .
3)Proba să fie pertinentă
Este admisibilă proba unui fapt numai în măsura în care are legătură directă
sau măcar indirectă cu obiectul pretenţiilor sau apărările părţilor şi poate influenţa
într-un fel sau altul soluţia litigiului în care este invocată .
Orice fapt care nu are legătură cu obiectul procesului şi care deci nu ar fi susceptibil în principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probaţiunii judiciare . Altfel, operaţia administrării probelor ar fi inutilă şi ar tergiversa procesele, ducând la cheltuieli mari şi la pierdere de timp. Pertinenţa probei implică şi utilitatea ei, adică faptul verificat prin probaţiune trebuie să fie persuasiv ,de natură să conducă pe judecător la o anumită convingere .
Pertinenţa presupune : verificarea admisibilităţii juridice a probei, a legalităţii şi a utilităţii ei .În acest sens, art.129 alin.5 C.proc.civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, pertinenţa presupune şi verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin şi conex . Aceasta rezultă şi din dispoziţiilor Codului de procedură civilă .
În cazul în care instanţa constată că proba nu este pertinentă o va respinge ca fiind inutilă, ca neavând legătură cu procesul .
4. Deci, ultima condiţie de admisibilitate a probei reţinută în doctrina juridică este concludenţa probei.
Proba este concludentă atunci când poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective .
Această condiţie rezultă şi din dispoziţiile art. 167 alin.1 şi art.137 alin.2 C.proc.civ. Astfel , potrivit art. 167 alin.1 dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, însă teza finală a textului permite instanţei să încuviinţeze proba, fără a mai examina concludenţa, dacă este primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. De asemenea, art.137 alin.2 se referă la dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii . De exemplu, un pretins legatar n-ar putea să ceară a dovedi existenţa unui legat verbal, deoarece testamentele nuncupative, admise altă dată prin Codul Calimach, nu mai sunt admise astăzi şi proba nu ar duce la rezolvarea cauzei . Mai mult aceasta este şi prohibită de lege. În dreptul nostru, testamentul nuncupativ nu produce efectele juridice ale unui testament valabil, indiferent de numărul martorilor .
O probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă , căci dacă a dus la soluţionarea cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însă nu întotdeauna o probă care este pertinentă duce la soluţionarea litigiului. De exemplu, într-o acţiune în stabilirea paternităţii, susţinerea pârâtului în sensul că mama copilului a întreţinut , în timpul concepţiei, relaţii intime şi cu alţi bărbaţi, este o probă pertinentă dar nu şi concludentă .
2. Reguli privind administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă un moment important şi decisiv în cadrul procesului civil pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale, întrucât cu ocazia administrării dovezilor se prezintă elementele care vor duce la cunoaşterea situaţiei de fapt, pe baza căreia instanţa, prin apreciere şi deliberare, va stabili realitatea raporturilor dintre părţi şi va împărţi dreptatea.
Sistemul nostru de drept, spre deosebire de alte sisteme de drept , nu cunoaşte o fază distinctă a procesului civil în cadrul căreia să se strângă probele ce vor fi administrate în prima şedinţă. În procesul civil român propunerea dovezilor are loc în etapa scrisă, aşa cum se va observa şi din relatările ce urmează, iar încuviinţarea ( care uneori se face după dezbateri contradictorii) şi administrarea propriu-zisă se face în etapa dezbaterilor, etapă în care au aplicaţiune toate principiile de bază ale procesului civil : oralităţii, publicităţii, contradictorialităţii, nemijlocirii, dreptului la apărare etc.
Spre deosebire de admisibilitatea probelor ca problemă de fond, reglementată în Codul civil, administrarea probelor, ca problemă de formă, este reglementată în Codul de procedură civilă, titlul III, capitolul III, secţiunea III-a, art.167 – 241.
Administrarea probelor implică în mod necesar ca acestea să fie mai întâi propuse de către părţi şi apoi încuviinţate de către instanţa de judecată .
3) Administrarea propriu-zisă a probelor
Pe lângă dispoziţiile referitoare la administrarea fiecărei probe în parte, Codul de procedură civilă cuprinde şi unele dispoziţii generale privind administrarea dovezilor în art. 167 – 171, din titlul III, capitolul III, secţiunea a III-a, intitulată ”Administrarea dovezilor”.
În ce priveşte administrarea propriu-zisă a probelor, legiuitorul a instituit următoarele reguli:
a)prima regulă, instituită în art.169 alin.1 C.proc.civ., stabileşte că „Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel”;
b)a doua regulă este consacrată în art.168 alin.2 C.proc.civ., care prevede că „Administrarea dovezilor se face în ordinea statornicită de instanţă”;
c)a treia regulă, prevăzută de art.167 alin.2 C.proc.civ., este aceea că dovezile vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
a)Potrivit primei reguli, administrarea dovezilor trebuie să se facă în faţa instanţei
de judecată, pentru ca aceasta să poată lua cunoştinţă de materialul probator în mod nemijlocit. Aşa cum se apreciază în literatura de specialitate , Codul nostru de procedură civilă consacră principiul nemijlocirii , care constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei, în aşa fel încât între instanţă şi faptele care urmează să fie stabilite să existe un număr cât mai redus de verigi intermediare, pentru ca probele să nu fie denaturate . Percepând probele nemijlocit, instanţa de judecată este în măsură să le cunoască mai bine sub toate aspectele, să le aprecieze cât mai just şi să ajungă la descoperirea adevărului . Din dispoziţiile art.112 pct.5 şi art.116 C.proc.civ., rezultă că probele scrise se pot depune la dosar în copie certificată, însă judecătorul va cerceta înscrisurile originare pe care părţile sunt obligate să le aibă asupra lor sau să le depună la grefa instanţei . În ce priveşte proba testimonială, judecătorul trebuie să asculte nemijlocit martorii, să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, să stabilească dacă martorii au perceput personal faptele pe care le relatează . În practică, în mod just s-a statuat că instanţa civilă trebuie să audieze ea însăşi martorii, neputându-se sprijini pe declaraţiile date în procesul penal . Numai depoziţiile făcute în faţa instanţei au forţă probantă, nu şi declaraţiile date în scris în afara instanţei , de exemplu într-o altă pricină .
Probele se administrează de întregul complet de judecată, la sediul instanţei sau la locul unde se află proba. Nu este obligatoriu ca administrarea tuturor probelor să se facă în faţa aceloraşi judecători, însă este obligatoriu ca hotărârea să fie pronunţată de completul care a judecat fondul pricinii .
Prin modificările aduse Codului de procedură civilă de O.U.G. nr.138/2000, rigorile principiului nemijlocirii au fost atenuate prin formula folosită în partea finală a textului art.169 alin.1 „dacă legea nu dispune altfel”. Legiuitorul a avut în vedere, îndeosebi, administrarea probelor prin avocaţi, instituţie consacrată de art.2411 – 24122 C.proc.civ. . Tot o limitare a principiului nemijlocirii reprezintă şi dispoziţiile art.176 alin.2 şi art.215 C.proc.civ.. Astfel, potrivit art.176 alin.2 C.proc.civ., cercetarea înscrisurilor prevăzute la aliniatul 1 al aceluiaşi articol (cărţi funciare şi planuri, registre ale autorităţilor, înscrisuri originale depuse la instanţe sau notari publici) se va face, cu citarea părţilor, de un magistrat delegat sau, dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, prin delegaţie, de către instanţa respectivă. Art.215 C.proc.civ. prevede că în cazul că instanţa va socoti de trebuinţă, va putea hotărî ca în întregul ei sau numai unul din magistraţi să meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere.
Pe de altă parte, de la regula că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecat avem următoarele excepţii, în care probele nu sunt administrate de instanţa care judecă procesul :
- administrarea probelor prin comisie rogatorie (art.169 alin.4 C.proc.civ.);
- dovezile administrate de o instanţă necompetentă pot rămâne câştigate cauzei (art.160 C.proc.civ.);
- dovezile administrate înainte de strămutarea pricinii (art.40 alin.4 teza a II-a C.proc.civ.);
- probele administrate în cursul judecăţii cererii perimate (art.254 alin.2 C.proc.civ.);
- asigurarea dovezilor (art.235-241 C.proc.civ.).
În aceste situaţii administrarea dovezilor se face în faţa altei instanţe decât cea care judecă procesul. Aceste excepţii se justifică prin împrejurările în care sunt admise .
b) A doua regulă de administrare a probelor, statornicită de art.168 alin.2 C.proc.civ., prevede că administrarea dovezilor se face în ordinea stabilită de instanţă, fie că ea se va desfăşura la acelaşi termen „pe cât cu putinţă” sau la termene diferite. Principiul că sarcina probei incumbă mai întâi reclamantului determină şi ordinea administrării probelor . În practica judiciară se procedează mai întâi la administrarea dovezilor şi apoi la administrarea contradovezilor. Astfel, mai întâi se ascultă martorii propuşi de reclamant şi apoi cei propuşi de pârât. Privind această regulă trebuie să avem în vedere şi dispoziţiile art.167 alin.3 C.proc.civ., care prevăd că dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp, dispoziţii ce au caracter de recomandare , instituite de legiuitor pentru a garanta celeritatea procesului civil, iar pe de altă parte pentru a combate eventualele încercări ale unor justiţiabili de a-şi administra unele probe în ultimul moment în scopul de a surprinde partea potrivnică .
c) A treia regulă, prevăzută de art.167 alin.2 C.proc.civ., este aceea că administrarea dovezilor trebuie făcută înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului. Soluţia prevăzută de lege este expresia ordinii logice în care trebuie să se desfăşoare procesul, căci dezbaterea asupra fondului litigiului implică în mod necesar cunoaşterea întregului material probatoriu , discutarea tuturor împrejurărilor de fapt si de drept ale cauzei, iar, o discuţie pertinentă asupra fondului, nu poate fi concepută fără cercetarea probelor administrate deja . Astfel că instanţa nu poate să-şi întemeieze hotărârea pe înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor, deoarece, procedând astfel, ea ar încălca principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, precum şi regula înscrisă în art.169 alin.1 C.proc.civ. . Dacă după închiderea dezbaterilor instanţa are nevoie de noi informaţii, de noi dovezi pentru a fi lămurită asupra pricinii, ea va redeschide dezbaterile şi va pune în discuţia părţilor toate aceste elemente probatorii noi . Este socotită probă nouă orice element doveditor pe care părţile au fost în măsură să-l discute, dar nu l-au discutat. În situaţia repunerii pe rol, după ce s-a procedat la administrarea probelor noi cauza se va redezbate pe baza tuturor dovezilor.
avocatnet.ro explicăm legislația
Roxana Roxana, Consilier juridic
dalela23