Aprecierea probelor în procesul civil
Aprecierea probelor, ca ultimă problemă pe care o are de rezolvat instanţa cu privire la probe, constă în operaţiunea mentală a acesteia pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor .
Această operaţiune are loc după ce s-au administrat probele şi s-au pus concluzii pe fond de către părţi, când instanţa se retrage pentru deliberare. Spre deosebire de admisibilitatea şi administrarea probelor care se face în şedinţă publică, în contradictoriu, aprecierea probelor se face în secret, în camera de consiliu sau în şedinţă, dacă procesul nu prezintă nici o dificultate.
Aprecierea probelor s-a făcut diferit în funcţie de sistemul care guverna într-o epocă sau alta, însă scopul mijloacelor de probă era acelaşi: de a determina convingerea judecătorului.
Istoria dreptului probator a cunoscut mai multe sisteme de probaţiune :
a) Sistemul probei libere sau morale;
b) Sistemul probelor legale sau formale;
c) Sistemul mixt sau eclectic ori sistemul intimei convingeri a judecătorului combinat cu sistemul probelor formale.
a) Sistemul probei libere, folosit în orânduirea sclavagistă şi feudală, se caracteriza prin admiterea invocării oricăror probe de către părţi şi prin aprecierea lor în mod liber de către judecător. În acest sistem, corespunzător procesului acuzatorial, nu era reglementată valoarea doveditoare a probelor, ci era lăsată la libera apreciere a judecătorului.
De fapt, nu se putea vorbi propriu-zis de libertatea pentru judecător în aprecierea probelor, pentru că, datorită puternicii influenţe religioase, cele mai multe procese se soluţionau prin probele formale ale jurământului ,duelului sau ordaliilor, care se reduceau la aşa zisa judecată a lui Dumnezeu şi se impuneau conştiinţei judecătorului .
În doctrină se aprecia că sistemul de probe libere avea avantajul de a face posibilă descoperirea adevărului, în măsura în care această posibilitate nu era îngrădită sau chiar înlăturată de un formalism procedural rigid, cum era cel al dreptului roman, sau de utilizarea probelor religioase, care era aşa de răspândită în antichitate şi în evul mediu.
Deoarece sistemul probei libere favoriza arbitrariul judecătoresc s-a trecut la înlocuirea acestuia cu sistemul probelor legale sau formale care era total opus celui dintâi.
b)Sistemul probelor legale sau formale corespundea tipului de proces inchizitorial şi se caracteriza prin reglementarea amănunţită de către legiuitor a probelor. În acest sistem, judecătorul nu mai avea dreptul să aprecieze liber şi după intima sa convingere probele care au fost administrate, ci el trebuia să aplice automat, mecanic, dispoziţia legală, care arăta ce tărie are fiecare mijloc de probă, potrivit unui tarif predeterminat de lege şi care era forţa lor probantă în cazurile în care unele din ele se aflau în prezenţa altora. Exista o ierarhizare a probelor nu numai din punctul de vedere al admisibilităţii lor, dar şi din punctul de vedere al valorii lor probatorii . Astfel, depoziţia ca martor a unui nobil cântărea mai mult decât aceea a unui om simplu; un martor bărbat valora cât două martore femei; unele probe erau complete ,altele semicomplete, era importantă forma în care se administra proba, interesa numărul martorilor. Una din regulile probatorii esenţiale era ilustrată de maxima: „testis unus, testis nullus”, potrivit căreia pentru a se face dovada unei susţineri trebuia să se audieze cel puţin doi martori, care să dea depoziţii identice . Deci, valoarea probei testimoniale depindea de criteriul cantitativ al numărului martorilor şi nu de criteriul calitativ al puterii de convingere a depoziţiilor lor. Mărturiile nu se apreciau, ci se adunau . Se menţionează în acest sens Pravila lui Matei Basarab din 1652, care reclama pentru dovedirea unor fapte mai importante trei sau chiar cinci martori.
Proba cea mai curentă era tortura, în forme extrem de variate şi de barbare, pentru a se obţine mărturisirea părţii, socotită ca „regină a probelor” .
Judecătorul nu avea alt rol decât să constate dacă probele propuse de părţi erau cele prevăzute de lege şi, în caz afirmativ, le admitea şi le acorda forţa doveditoare prestabilită de aceasta, fără a putea pătrunde în realitatea faptelor, care îi rămânea necunoscută. El era silit să se întemeieze pe convingerea ce-i era impusă de lege, fiind în neputinţă să arate prin hotărâre adevărul.
În secolul al XVII-lea, sistemul procesual inchizitorial , cu regimul probelor formale, a fost supus unor critici nimicitoare, de aceea în 1789, ca urmare a victoriei revoluţiei franceze, acest sistem a fost înlocuit cu sistemul convingerii intime a judecătorului sau sistemul mixt .
c) Sistemul intimei convingeri a judecătorului sau sistemul mixt ori eclectic cum mai este denumit în doctrină este cel adoptat de legiuitorul francez şi român.
Acest sistem este denumit mixt pentru că el combină sistemul intimei convingeri cu unele probe formale. Judecătorul este liber, în principiu, în măsura în care nu se prevăd excepţii, să primească orice dovezi şi să le aprecieze fără nici o îngrădire a legii. În acest sistem, toate mijloacele de probă au valoare probatorie egală, în măsura în care sunt prevăzute de lege.
Există însă, după cum se va vedea din cele ce urmează, şi unele excepţii, când legea însăşi stabileşte un regim special pentru anumite probe.
Spre deosebire de sistemul legal, care atribuie legiuitorului grija de a aprecia valoarea fiecărui mijloc de probă, acesta stabilind o ierarhie a probelor, limitând utilizarea anumitor mijloace de probă, şi comandând judecătorului să considere adevărate faptele stabilite prin anumite mijloace de probă, fără să conteze convingerea sa intimă, în sistemul libertăţii probei părţile pot alege liber mijloacele de probă, legiuitorul nestabilind vreo ierarhie a acestora, iar judecătorul este liber să le aprecieze în funcţie de convingerea sa intimă .
Sistemul libertăţii probelor este tipic procesului penal, unde nu există nici o restricţie semnificativă. În dreptul privat, ca şi în cel administrativ, mai multe restricţii sunt impuse părţilor şi judecătorului, practic sistemul fiind mixt, el urmează mai ales distincţia fundamentală între faptele juridice şi actele juridice, deşi este incontestabilă o anumită evoluţie către lărgirea libertăţii probelor , atât pe cale legislativă cât şi jurisprudenţială.
Evoluţia spre libertatea probei este certă în materie comercială, restricţiile prevăzute de art.1191 C.civ. nu se aplică, deoarece potrivit art.46 C.com.,proba cu martori este posibilă ori de câte ori „autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 din Codicele civil”. Chiar în materie de acte juridice, judecătorul tinde să se sustragă sistemului legal şi să aprecieze probele în funcţie de convingerea sa intimă.
În procedura civilă sistemul rămâne însă mixt: faptele juridice pot fi probate, în principiu, prin orice mijloace de probă, în timp ce în cazul actelor juridice se instituie primordialitatea probei scrise.
Faptele juridice în sens restrâns pot fi probate, în principiu, prin orice mijloc de probă, iar acestea sunt lăsate la aprecierea judecătorului, care îşi formează liber convingerea. Soluţia este logică, dat fiind că , în general, acestea sunt imprevizibile şi părţile nu pot fi obligate să-şi preconstituie dovezi scrise în vederea unor fapte viitoare. Dar regula este aplicabilă şi faptelor previzibile şi organizate cum sunt cele care servesc ca bază quasi-contractelor: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat etc… .
Faptele materiale pot fi dovedite prin martori sau prin simple prezumţiuni. Numai în cazuri excepţionale, ţinând seama fie de incertitudinea faptului de dovedit, fie de venalitatea martorilor, legiuitorul înlătură sau condiţionează anumite mijloace de probă chiar când este vorba de fapte materiale .
În doctrină sunt avute în vedere două limite privind dovada faptelor juridice în sens restrâns : procedeul să fie legal admisibil, adică să nu încalce dreptul la viaţa privată, secretele persoanei etc., şi principiul nu este aplicabil faptelor ce privesc starea persoanelor (dovada naşterii sau a decesului se face doar cu ajutorul actelor de stare civilă).
Cât priveşte dovada actelor juridice, legiuitorul părăseşte sistemul probei libere şi adoptă sistemul probei legale privind puterea doveditoare si admisibilitatea mijloacelor de probă. De exemplu, potrivit art.1173 C.civ., cuprinsul actului autentic face dovadă deplină, până la înscrierea în fals, de tot ceea ce agentul instrumentator a constatat prin simţurile sale. Declaraţiile părţilor cuprinse într-un înscris autentic sau sub semnătură privată vor face dovada până la proba contrară, căci cel care, împotriva intereselor sale, mărturiseşte că s-a obligat sau că a dat un lucru sau a cedat un drept, trebuie presupus că mărturiseşte adevărul, dacă nu se dovedeşte contrariul .
În cazul prezumţiilor legale irefragabile, legiuitorul stabileşte forţa probantă a acestora, neadmiţând nici o probă împotriva lor. De exemplu, prezumţia de proprietate dobândită prin uzucapiune, prezumţia puterii lucrului judecat.
În unele cazuri, legiuitorul statorniceşte puterea doveditoare relativă a mijloacelor de probă, unele faţă de celelalte. De exemplu, art.1191 C.civ. opreşte dovada cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
Deci, în materia actelor juridice logica judecătorului este determinată de lege. Legiuitorul, interpunându-se între părţi şi judecător, determină puterea doveditoare a probelor, izbutind să elimine incertitudinea legată de dovada judiciară pentru a permite judecăţii să ajungă la certitudinea unei hotărâri .
În ce priveşte mărturisirea a dispărut deosebirea de putere doveditoare dintre mărturisirea judiciară şi mărturisirea extrajudiciară, astfel că, în prezent , cele două forme de mărturisiri sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, la fel ca celelalte probe . Dacă mărturisirea este sinceră şi liberă ea se impune convingerii judecăto-rului. Deci, instanţa va verifica mărturisirea sub aspectul sincerităţii şi veridicităţii ei, în comparaţie cu celelalte probe de la dosar, putând s-o folosească ca o probă deplină , ca o probă susceptibilă de a fi combătută prin proba contrară ori ca un început de dovadă , sau o va înlătura motivat, dacă îşi formează convingerea că mărturisirea nu corespunde adevărului .
În etapa deliberării, judecătorul va examina probele administrate în cauză fără vreo îngrădire şi va pronunţa soluţia pe baza acestora, în raport de intima sa convingere . Probele aflate la dosar se vor aprecia ţinându-se seama şi de refuzul nejustificat al unei părţi de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei . De asemenea, instanţa va putea aprecia liber şi în situaţia în care expertiza sau ancheta socială este obligatorie în cauză , judecătorul nefiind ţinut de concluziile raportului de expertiză sau ale anchetei sociale, ci le poate înlătura, dar întotdeauna motivat.
Privitor la probe instanţele de fond nu pot fi controlate de instanţa de casare decât numai în caz de greşeli de drept, nu pentru convingeri de fapt . Dacă un fapt probator sau un mijloc de probaţiune sunt îndoielnice sau anumite probe esenţiale au fost omise şi, din această cauză, nu există posibilitatea de decizie asupra concluziei finale a instanţelor de fond cu privire la existenţa sau inexistenţa raportului juridic litigios, evident, instanţa de recurs nu se poate substitui acestor instanţe pentru a stabili veracitatea acestor elemente probatorii(prin administrarea sau readministrarea lor). Aceasta deoarece s-ar împieta asupra a ceea ce sistemul procesual actual consacră, în asigurarea dublului grad de jurisdicţie, că stabilirea laturii faptice a procesului este întotdeauna în sarcina instanţelor de fond. Ca urmare, instanţa de recurs poate declara îndoielnice mijloacele de probă şi, atunci când acestea constituie elemente de bază în soluţionarea procesului, să constate că fondul cauzei nu a fost cercetat şi să caseze cu trimitere pentru rejudecarea fondului.
În dreptul comercial, libertatea contractuală, principiu fundamental al obligaţiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale , precum şi o mai mare libertate de apreciere a probelor de către judecător. Convingerea intimă a judecătorilor devine cu adevărat irefutabilă. Suveranitatea instanţei nu poate să semnifice însă faptul că ar fi compatibilă cu legea împiedicarea producerii unor probe sau că sentinţele pronunţate n-ar trebui să fie motivate. Refuzul de a îngădui administrarea unor probe este posibil să intervină numai în situaţiile în care ceea ce s-a adus deja în atenţia instanţei este apreciat ca îndestulător şi se socoteşte că înfăţişarea unor dovezi noi ar apărea inutilă . Acelaşi autor opinează că principiul libertăţii probei în dreptul comercial suferă şi unele limitări, care nu pun totuşi în discuţie caracterizarea formulată.
În opinia altui autor , sistemul probator, consacrat de Codul comercial, rămâne cel legal, valoarea probelor, puterea lor de convingere este aceea arătată de lege. Deosebirea dintre poziţia Codului comercial şi aceea a Codului civil este numai cantitativă. Înlăturând restricţiile puse de Codul civil în art.1191 referitor la proba cu martori, legea comercială admite această probă, fără limite, sporind astfel puterea de apreciere a judecătorului şi făcând o concesie sistemului libertăţii de probă. Aceasta a determinat pe unii autori să folosească o formulă prea largă, în sensul că „legiuirea comercială consacră un sistem liberal, opus celui civil” .
Deci, în sistemul mixt, judecătorul trebuie să aibă un rol activ, atât în admisibilitatea şi administrarea probelor , dar mai ales în aprecierea probelor, în descoperirea adevărului. Libertatea şi intima convingere a judecătorului sunt limitate doar în cazul în care legea stabileşte forţa probantă a unor mijloace de probă , astfel că instanţa va stabili situaţia de fapt în baza probelor administrate, reţinând din împrejurările de fapt prezentate de părţi numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică , iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii, indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi .
avocatnet.ro explicăm legislația
Roxana Roxana, Consilier juridic
dana2space, utilizator
dalela23