Articole interesante

10 lucruri pe care medicul nu ţi le spune niciodată

Între şpăgarii care încep să iasă, încet-încet, din sistem şi doctorii care vin cu bani de acasă pentru medicamentele pacienţilor, se întinde o vastă zonă gri:
1. Dacă-ţi dau tot tratamentul de care ai nevoie gratuit, s-ar putea să nu-mi mai rămână nimic pentru alţi pacienţi. Am plafon.

2. Când n-am un diagnostic clar pentru tine, îţi dau o variantă de rezervă, prudentă. Dacă e ceva mai grav, te vei întoarce.

3. Primim bani mai mulţi dacă te internăm în spital. Eşti te-ri-bil de bolnav, bine ai venit la noi!

4. Toate medicamentele sunt bune, dar cele mai bune sunt cele de pe urma cărora câştig şi eu stimulente. În curând, stimulentele pe care mi le plătesc companiile farmaceutice îmi vor depăşi salariul.

5. Cabinetul meu public este doar ghişeul de informaţii al cabinetului meu privat. Alege înţelept!

6. S-ar putea să ieşi din spital mai bolnav decât ai intrat. Sau să nu mai ieşi deloc. Statistic, vindecăm mai mult decât îmbolnăvim aşa că vei fi o eroare acceptabilă.

7. Cât timp nu omor oameni, nu se întreabă nimeni dacă sunt competent. Dar nimeni.

8. Cu cât eşti mai tânăr cu atât sunt şanse că vom colaboara mai multă vreme, deci eşti un clie… hmm… pacient bun. ªi invers.

9. Dacă te laşi de fumat, de băut şi de mâncat zahăr, s-ar putea să nu mai ai nevoie de mine deloc. Deci, cât de mult să insist?

10. Ai dreptul şi e de bun simţ să mai ceri şi alte păreri profesionale, dar dacă o faci mă supăr teribil.
Sursa: riscograma.ro [ link extern ] /

Circula pe internet. Pot sa inteleg de ce nu se fac publice, prin presa scrisa si la tv astfel de articole scrise de catre ziaristi acreditati la institutiile europene. :sorry:

Corespondență de la Bruxelles

Fundătura în care a ajuns Europa, vina unor eurocraţi incompetenţi.

Dincolo de târguilei și cifre, summitul privind stabilirea bugetului Uniunii Europene a eșuat din cauza unei echipe de incompetenți. Fiasco-ul de la Bruxelles pune sub semnul întrebării nu instituțiile europene ca atare, nu visul unei Europei Unite, la care, să fim sinceri, orice cetățean european a visat măcar o dată. Nu proiectul în sine este vinovat, ci administratorii lui. Poți avea o schiță perfectă a unei catedrale. Dacă echipa de constructori nu se ridică la înălțimea ei, dacă își bate joc de proiectul inițial, și îl ajustează după ureche, ceea ce va ieși la final nu va fi o catedrală, ci o cocioabă.
Criza Europei este generată de o totală lipsă de încredere în oamenii care o conduc acum. Printre multe pretenții stupide emise în numele perfidului Albion, David Cameron avea dreptate în felul său. Flamandul Herman Van Rompuy a dovedit încă o dată că este totalmente depășit. Un bătrânel acrit de ambiții separatiste pentru mica lui comunitate flamandă nu are cum să conceapă în chip real Europa ca pe un concert al națiunilor. Flamandul s-a încăpățânat să taie din banii necesari cercetării și inovației din UE, dar a ținut cu dinții ca reducerile să nu afecteze salariile eurocraților.
La finalul negocierilor, Van Rompuy a ridicat din umeri resemnat și s-a mulțumit să declare că «acest summit a demonstrat o totală lipsă de spirit european», pentru că nu s-a ajuns pasămite la un acord privind cifre și procente. Acest summit eșuat a demonstrat totala incompetență a lui Van Rompuy însuși.
Un fiasco ce trebuie atribuit Partidului Popular European.
Criza Europei nu este cauzată de lipsă de bani. Fundătura în care a ajuns Europa pune sub semnul acuzării o echipă de birocrați incompetenţi de la Bruxelles care au abuzat de funcțiile lor și nu au știut cum să facă față crizei. Singura lor cale a fost să taie (salarii, cheltuieli publice, fonduri), nu să adauge o plus valoare la ceea ce au primit de la celelalte echipe care au condus UE. O echipă arogantă și autoritară de baroni populari europeni convinși că soluțiile lor sunt cele mai bune pentru a scoate UE din criză. Când socialiștii sau liberalii europeni propuneau soluții alternative, PPE-iștii strâmbau din nas. Le respingeau în bloc. Salvarea Europei trebuia să aibă neapărat patentul PPE.
Degeaba s-a rățoit liderul grupului europarlamentar al Popularilor Europeni, Joseph Daul. «Eşecul negocierilor privind viitorul buget pe termen lung al Uniunii Europene înseamnă că i-am lăsat pe eurosceptici să domine negocierile», a comentat moralizator bătrânul Daul. Ceea ce nu vrea să înțeleagă Daul nici în ruptul capului este că pozițiile inflexibile și autoritariste ale echipei de eurocrați populari europeni care domină ierarhia instituțiilor europene au declanșat valul de euroscepticism și replierile naționaliste ale statelor membre. Exemplul cel mai bun l-a oferit Angela Merkel. Papesa religiei austerității în Europa a declarat că pleacă oarecum satisfăcută de eșecul de la Bruxelles. A câștigat timp. Electoral, eșecul de la Bruxelles o avantajează. Oferă pretextul dreptei germane să spună că s-a opus «orgiei financiare» la care se dedau celelalte state membre. Merkel a fost extrem de dură. Ca o Jeanne d’Arc teutonă, în numele sfintei cumpătări germane, a bătut cu pumnul în masă şi a cerut reduceri cu 20 de miliarde mai mult decât propusese Van Rompuy. Cetățeanul german trebuia făcut să înțeleagă că a fost protejat, că prin eforturile Angelei Merkel, chiar și cu prețul unui scandal între membrii UE, cetățeanul german este cel slavat pentru că nu mai trebuie să ofere bani din buzunarul său ca alți europeni iresponsabili să îi cheltuie cum vor. «Nu trebuia să scoatem acum un acord cu forcepsul. Mai avem timp să reflectăm», le-a spus cu un surâs ipocrit Angela Merkel jurnaliștilor de la Bruxelels. Toată această tergiversare o fi flatând ea zgârcenia germanilor, dar dă o lovitură Uniunii Europene care continuă să se împrumute de pe piețele financiare internaționale.
Merkel a uitat de la mână până la gură că, în urmă cu vreo câţiva ani buni, Germania, care bate cu cizma în podea acum cerând disciplină financiară, era prima tara care depăşise enorm deficitul bugetar. Somate să dea explicaţii, pentru că ofereau un exemplu negativ celorlalte state membre care se vor simţi încurajate să nu respecte nici ele deficitul bugetar naţional, autorităţile germane au dat cu flit Bruxelles-ului. «Noi suntem primii contributori neţi la bugetul UE, noi trebuie să profităm primii de pe urma monedei euro, noi trebuie să fim lăsaţi în pace să avem deficit bugetar cât ne convine nouă...».
ªi, uite aşa, graţie modelului iresponsabil oferit de Germania, totalul cheltuielilor publice ale tuturor celor 27 de state membre UE a ajuns să fie de cincizeci de ori mai mare (aproximativ șase mii de miliarde de euro) decât bugetul total al Uniunii Europene. Economistul francez Jacques Attali avea dreptate. Într-un interviu spune că nu Franţa este «bomba cu efect întârziat din Europa», aşa cum vor să o descrie analiştii de la publicaţia The Economist. În opinia lui Attali, adevărata bombă cu efect întârziat din Europa este Germania. «Această țară este în pericol din cauza crizei sale demografice și a sistemului său bancar catastrofal», spunea Attali. Economistul francez crede că toată această criză din Europa este cauzată de modelul de capitalism pe care a vrut să îl impună dreapta germană întregii UE. Este vorba de modelul neoliberal de capitalism anglo-saxon, tipic pentru SUA şi Marea Britanii, adoptat şi de Germania, bazat pe speculaţii financiare şi pe deviza «profită la maxim şi fugi, nu te uita la ce laşi în urmă». Acest model de capitalism a ajuns la faliment şi riscă să falimenteze şi alte state.
O paiață cu mentalitate de magazioner sătesc a «negociat» pentru România.
Fanfaronada lui Băsescu la Bruxelles a fost una pe măsura personajului. Cel venit să negocieze la Bruxelles «în numele României» este de fapt cel vinovat de poziţia slabă a României la aceste negocieri privind bugetul UE. Înainte de conferinţa sa de presă, Băsescu a adoptat tactica învăluirii şi ameţirii cu cifre a jurnaliştilor. A fost trimis consilierul prezidenţial Bogdan Mănoiu să ţină trei sferturi din conferinţa de presă pe care ar fi trebuit să o acopere prin propriile sale «competenţe» Băsescu. Dar cum ilegitimul de la Cotroceni nu le are, a fost băgat la înaintare mister Mănoiu. Din gura acestuia am auzit tot felul de explicaţii tehnice şi financiare. Toate au fost menite să acopere eşecul personal al lui Băsescu la aceste negocieri. Totul trebuia să pară un eşec tehnic, nicidecum eşecul moral şi politic al lui Băsescu.
În primul rând, summitul de la Bruxelles reprezintă decontul guvernărilor lui Băsescu din ultimii patru ani. Paragraful 45 din proiectul de buget propus de Van Rompuy nu a fost eliminat. El va fi poate doar ajustat. Dar ideea condiţionării alocărilor pe viitor de fonduri europene de gradul de absorbţie de bani europeni în perioada 2007-2011 se menţine. Repet, chiar dacă va fi altfel formulat. Or, din cauza incompetenţelor criminal financiare ale guvernelor Boc şi MRU, coordonate din umbră de Băsescu, noi vom beneficia de mai puţini bani europeni pe viitor, deoarece ei sunt cei care nu au reuşit un grad de absorbţie rezonabil. Nu întâmplător soarta a făcut ca Băsescu să fie descris din greşeală de serviciul media al Consiliului European drept prim-ministrul României. Timp de 5 ani, asta a fost de fapt Băsescu. ªi «preşedinte-jucător» şi premierul din umbră al României. Gradul execrabil al absorbţiei fondurilor de către România trebuie să i se impute direct. El a condus guvernele României.
Ploaia de cifre şi explicaţii bălmăjite date de Băsescu în timpul conferinţei de presă au ocolit cu obstinaţie atingerea acestui subiect.
O altă manevră a lui Băsescu a fost aceea de a-şi atribui meritele altor funcţionari. Poziţia României la masa negocierilor de la Bruxelles fusese deja bine definită cu câteva zile înainte de ministrul afacerilor europene Leonard Orban. Băsescu a venit şi s-a pliat pe direcţia deschisă competent de Orban. A doua mare impostură a lui Băsescu la Bruxelles a fost şi atribuirea meritelor celor de la Ministerul Agriculturii. A minţit că prin eforturile sale nu ni s-au mai luat bani din cadrul programelor din politica agricolă comună. Totodată, preşedintele s-a prezentat drept un membru influent al grupului «Prietenii Coeziunii». A greşit echipa. Domnia sa şi prietena politică a domniei sale, Angela Merkel, fac parte din echipa adversă, «Better Spending», a celor care agită foarfecele prin Europa şi propun tăieri. Victor Ponta este cel care, în ceea ce priveşte politică agricolă comună, prin armonizarea poziţiei cu preşedintele Franţei, François Hollande, şi cu premierul polonez, Donald Tusk, dar şi cu alţi premieri din grupul «Prietenii Coeziunii, a reuşit împreună cu aceştia să elimine acele puncte dezastruoase din proiectul de buget al lui Rompuy. Ei au obţinut o alocare mai bună pentru agricultură. Băsescu ne-a făcut însă cu ochiul şi ne-a dat de înţeles că, la un şpriţ cu Rompuy şi Barroso, ar fi reuşit el personal să le smulgă acestora, prin imense eforturi, alocări mai bune pentru agricultorii români. Aplauze, aclamaţii....
Felul mizer şi politicianist în care preşedintele Băsescu a vorbit în «glorioasa» lui conferinţă de presă despre dezbaterile privind bugetul UE şi despre poziţia României dovedesc că avem în faţă nu numai un uzurpator al funcţiei prezidenţiale, ci şi un fel de paiață cu mentalitate de magazioner sătesc care şi-a pus ambâţul să «negocieze» la nivel european pentru România. Aşa se întâmplă când bufonul ia locul regelui.

George Bogdan

Circula pe internet. :P

EXCEPŢIONAL ! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ªI ÎN PREMIERÃ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA !
SERGHEI GOLUBIŢKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSÃ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

sursa: [ link extern ] )

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Cunoaste limbile: rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNÃ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba ? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. ªi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.
De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România ? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI ! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.
Doar aşa şi nicidecum altfel. ªi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.
Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenent Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.
Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari.
“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.
În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos, nu-i așa ? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.
ªi atunci, care-i problema ?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric ?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE ! ªi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării ! Pe toți cetățenii Rusiei ! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere ?
La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua - ultima – treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârteca capetele
Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

Dedicat tuturor celor care ştiu totul, adică nimic

Tuturor campionilor sportului naţional "Datul cu părerea" care vorbesc şi scriu peste tot, transformând dreptul la liberă exprimare în obligaţia de a spune orice şi oricât despre domenii cu care nu au nici în clin şi nici în mânecă.

Despre “aflarea în treabă la români” şi “datul cu părerea”
martie 23, 2007

Expresia “aflarea în treabă la români” îi aparţine lui Petre Ţuţea. Am auzit-o la începutul anilor 90 într-un interviu pe care i l-a acordat domnului Liiceanu.

Bătrînul lucid a intuit una dintre problemele neamului românesc. Ne place să ne băgăm în orice şi să atingem nivelul maxim de incompetenţă în problemele care ne privesc cel mai puţin şi la care ne pricepem cel mai puţin, ba mai mult, pe care dorim să le probăm cu fapta cel mai puţin.

Românul este diletantul care şi-a perfectat arta improvizaţiei, el improvizează la moment o soluţie pentru altul. Este gata să urle soluţii pentru Mutu din tribunele stadioanelor de fotbal şi să se lovească a necaz cu palma peste pulpă că nu a fost auzit. Îl înjură vîrtos pe Piţurcă. S-ar pricepe mai bine în scaunul lui de antrenor. La o cană de vin sau la un ţoi de ţuică se rezolvă tot: problemele uniunii europene, demiterea lui Băsescu, problema fondurilor pentru agricultură. Ca-n Moromeţii. La un ziar citit în comun şi ameţiţi de aburii de alcool şi de propriile vorbe, românii rezolvă în mintea lor absolut tot. Au soluţii, numai că nu găsesc pe aceia care să le şi pună în aplicare.

Românul poate vorbi orice, orîcînd, oriunde, cu oricine despre orice numai ca să se afle în treabă. Asta înseamnă că nu este leneş? Nu, pentru că “aflarea în treabă” nu este totuna cu treaba însăşi. Aflarea în treabă este periferică şi exterioară lucrării în sine. Cel care se află în treabă stă pe marginea şanţului şi rîde pe sub mustăţi în timp ce joacă table cu colegii strigînd “Mai tare, Dorele? Mai ai, mă? Ne ţii pînă seara acilea?”. Dorel se electrocutează. Băieţii rîd pe înfundate. Dorel a făcut treabă. Ei s-au aflat în treabă. La spital, bînd tuica se află toţi în treabă.

Ca la fotbal, agricultură, maşini, politică, românul îşi dă cu părerea în stînga şi în dreapta şi de la stînga şi de la dreapta (puteţi citi eşichierul politic aici). El nu are păreri proprii, pentru că acestea sunt greu de articulat, necesită gîndire şi i se spunea lui Alice din Ţara Minunilor “am auzit că a gîndi este un proces foarte dureros!” (confirmăm, aşa este), dar românul “îşi dă cu părerea”. Ia părerea altuia şi dă cu ea. Nu contează unde şi în ce. Poate să fie contra părerii bunicilor, părinţilor, înaintaşilor. Dacă a prins o părere destul de ţeapănă dă cu ea peste tot şi în toţi adversarii, “las că ştiu ei de ce….”.

“Datul cu părerea” proprie sau a altuia şi cu “aflarea în treabă” sunt nu numai “detrimentale” şi neavenite pentru cultivarea unui spaţiu intelectual decent şi responsabil în gîndosfera românească, ci sunt cu totul toxice pentru împlinirea şi aducerea în fiinţă a actelor noastre.

Ni s-a dat şansa să construim microistoria noastră şi avem şansa de a dialoga, de a ne spune părerea în mod liber, de a trage concluzii sau confuzii, fiecare după cum poate. Irosim aceste şanse atunci cînd, cu agresivitate verbală, purtînd războaie la care nu am fost chemaţi, deviem direcţia discuţiilor dinspre esenţe şi subţiem consistenţa dialogului numai pentru a demonstra că suntem demni de ascultat. Cui prodest?

[ link extern ] /

Un fleac, l-aţi ciuruit şi pe mortu? zilei
de Victor Ciutacu

Mi-e scârbă! De voi, de intoleranţa voastră medievală, de bigotismul triumfal retrograd în care v-aţi înveştmântat. Aţi confiscat voi simbolurile. Sunt ale voastre, toate, nu se ştie în baza cărui act de proprietate. Trebuie să vă ceară voie cum să trăiască şi, mai ales, cum să moară. Mai aveţi un pic şi cereţi referendum. Să votaţi că n-are nevoie nevastă-sa să-l ducă la crematoriu. ªi că e obligatoriu soborul de preoţi la căpătâi. Cât trăiesc, vă doare-n [EDITAT - pct 2.2 regulament forum] de ei. De fapt, nici măcar acolo, că poate v-aţi trata. Când ajung pe catafalc, vă amintiţi subit cât i-aţi apreciat. ªi puneţi lanţul pe ei. Îi legaţi bine. Vă pozaţi cu ei. Asta vă macină acum, că n-aţi putut să vă trageţi un cadru memorabil pe smartphone cu mortul zilei şi să-l postaţi pe facebook. Sugeţi şi ultima picătură de sevă din Sergiu Nicolaescu. I-aţi mânca ficatul pe grătar. Mai aveţi un pic şi construiţi rugul în piaţa publică. S-o ardeţi pe eretică, în spiritul toleranţei creştine. Pentru că-i tânără, frumoasă, poartă un palton deschis la culoare. Deci e [EDITAT pct. 2.2 regulament forum], profitoare şi păgână.

Jos labele spurcate de pe femeia asta! E mortul ei, nu al vostru! E drama ei de familie Faptul că aţi văzut nişte filme nu vă dă nici un drept patrimonial. Nu sunteţi părtaşi, barbarilor. Lăsaţi-o-n pace să-şi trăiască durerea! Învăţaţi să vă respectaţi în viaţă idolii. Dacă sunteţi în stare, dar mă îndoiesc?

[ link extern ]