Scriitorul argentinian Abel Basti, cunoscut în presa internaţională datorită cercetărilor făcute asupra istoriei naziştilor, în ultima sa carte susţine că după 1945, Adolf Hitler şi Eva Braun au stat ascunşi pentru mulţi ani în Argentina. În ultima sa opera intitulată „Hitler în Argentina”, Basti aduce mărturii ale unor martori oculari care au declarat că îl întâlniseră pe Hitler în diverse părţi ale lumii, citând printre altele şi un raport întocmit de FBI care susţine aceste declaraţii.
După cum scrie Basti, între iulie şi august 1945, Adolf Hitler însoţit de şapte persoane, între care şi Eva Braun, a ajuns la bordul unui mic submarin escortat de alte două, în mica insulă Caleta de Los Loros, în provincia meridională Rio Negro, după care, toate trei submarinele au fost scufundate.
„Cu ajutorul tehnicilor de ultimă oră, în acest colţ al coastelor Patagoniei am reuşit să descoperim trei submarine germane scufundate la cca 30 m adâncime, incident care nu este menţionat în nici o arhivă a Marinei militare Argentiniene, iar această descoperire aduce mărturie faptul că în cel de-al doilea război mondial, submarinele germane aveau acces regulat în porturile argentiniene” scrie Basti.
După cum afirmă în continuare Basti, Hitler şi Eva Braun au făcut o călătorie care fusese dinainte programată de capii nazişti Bormann, Mengele şi Eichmann – traversând provinciile Cordoba, Buenos Aires, Mendoza şi La Rioja. Capul celui de-al Treilea Reich s-a cazat pentru o perioadă mare de timp într-o fabrică din satul La Angostura, aparținând în acel timp unui întreprinzător pe nume Jorge Antonio - unul din fidelii susţinători ai dictatorului argentinian Juan Peron. În paginile ultimei sale cărţi, Abel Basti aduce numeroase mărturii ajungând să convingă cititorii că într-adevăr Hitler şi Eva Braun au întreprins acea călătorie şi că s-au ascuns în locurile menţionate în cartea sa.
„Într-un mic sat din provincia Cordoba, numit La Falda, de mult timp locuiau Walter şi Ida Eickhorn, cunoscuţi mai bine ca principali agenţi ai celui de-al Treilea Reich în America de Sud. În casa lor, pentru mulţi ani a fost femeie de serviciu Catalina Gamero (încă în viaţă şi cu memoria bună). Chiar ea a fost cea care mi-a povestit că l-a servit pe Hitler într-un mic hotel care aparţinea soţilor Eickhorn şi care îl strigau pe Hitler cu apelativul „văr”. Hitler a rămas în hotel doar puţine zile, mutându-se apoi în casa nou construită de soţii Eickhorn pe colina Pan de Asucar. În plus, a fost păstrată corespondența dintre soţii Eickhorn şi „vărul” lor, plus câteva fotografii care îi înfăţişează pe toţi împreună” scrie Basti.
În carte mai sunt aduse declaraţii făcute de grădinarul din acel timp al soţilor Eickhorn, agent sub acoperire FBI şi care declară că după luna mai 1945, cei doi soţi Eickhorn se pregăteau intens să-l primească pe Hitler în Argentina. Abel Basti mai afirmă că există dovezi clare referitoare la o întâlnire a lui Hitler cu dictatorul croat Ante Pavelic, întâlnire care a avut loc la Mar del Plata, oraş aflat în apropierea capitalei Buenos Aires.
Femeia de serviciu, Catalina Gamero susţine că „vărul” a telefonat cu regularitate soţilor Eickhorn până în 1964, an în care a murit Ida Eickhorn. (După cum erau regulile în casele oamenilor bogaţi, proprietarii rar răspundeau direct la telefon, în felul acesta Catalina Gamero a avut de foarte multe ori ocazia să recunoască în aparat vocea „vărului”). Basti mai scrie că pe la jumătatea anilor 60, Hitler s-a mutat în Paraguay, sub protecţia dictatorului Alfredo Stenser, cunoscut pentru fanatismul sau faţă de cel de-al Treilea Reich şi „noua ordine mondială”.
Nu este pentru prima dată când Basti susţine că Hitler nu a murit la Berlin în 1945, cum este în general cunoscut. În precedenta, cu doi ani înainte de apariţia cărţii, Basti mai publicase „un intinerar cu locurile care aminteau de nazişti” în Patagonia şi de-a lunul munţilor Anzi. Însăşi faptul că Hitler şi Eva Braun au reuşit să ajungă până pe coastele Argentinei la bordul unui mic submarin, a provocat o adevărată agitaţie a turiştilor în jurul vilei cu două etaje în care se pare că a trăit Fuhrer-ul.
Moartea lui Hitler în 1945 a fost un adevărat caz pentru istorici şi încă începând de atunci, în fiecare an au apărut noi dovezi că Hitler nu s-a sinucis în 30 aprilie 1945 în bunker-ul său din Berlin asediat de Armata Roșie. În acest punct, istoricul paraguayan Mariano Liano (care susţine teoria lui Basti) a scris o carte intitulată „Hitler. Naziştii în Paraguay”.
Chiar şi în Rusia sunt serioase dubii faţă de moartea lui Hitler. De exemplu, în 2003 , scriitorul Leon Arbatski, în cartea sa „Ultimul secret al Reich-ului”, susţine că în locul cadavrului lui Hitler, a fost adus în fața bunker-ului cadavrul unei sosii. De subliniat şi faptul că însuşi primul ministru englez din acel timp Clement Attlee, susţinea că Hitler este viu, lucru pe care l-a declarat public la conferinţa susţinută la Potsdam din iunie 1945.
Se spune că dumneavoastră aţi fi un simbol pentru dascăli, un model de învăţător blând şi iubitor. ªi eu sunt învăţătoare. Mai bine zis, am fost, până am devenit institutoare. Nici institutoare nu mai sunt, că acum am devenit profesor pentru învăţământul primar. Eee ! Sună mai bine, trebuie să recunoaşteţi.
E drept că nu am ajuns profesor cu una, cu două. De fapt, ba cu două. Cu două… facultăţi. „Ce-s alea facultăţi ?” Da, chiar mă miram să ştie un simplu învăţător ce-nseamnă facultate.
Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră ? Cum adică „ce-s alea credite ?”? Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. „Ce-i ăla dosar personal ? Ce-s alea cursuri de formare ?”
Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr de înregistrare. Cât de multe ? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu ! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele. De curând, mi s-a propus să mă înscriu la un curs de formare cu tema „Managementul educaţiei”. Se desfăşoară la Universitatea din Petroşani, timp de două semestre. Costă el 1400 de lei (un fleac !), dar merită ! Are 60 de credite care mai sunt şi transferabile. Vrei să ajungi director sau mentor, obligatoriu să ai acest curs. „Ce-nseamnă mentor ?” Of, domnule Trandafir, demodat mai sunteţi ! Nimic nu ştiţi !
Ultima noutate e înfiinţarea clasei pregătitoare. I se mai spune, neoficial, „clasa 0”. „Ce-i aia clasă pregătitoare ?” O clasă care-i pregăteşte pe copii, înainte de a intra în clasa I. ªi pentru care dascălii sunt pregătiţi să facă faţă. În această toamnă, am luat clasa pregătitoare. Am fost înscrisă la un curs, înainte de a începe şcoala. O formatoare pregătită, la rândul ei, de altă formatoare ne-a iniţiat. Vă rog, nu întrebaţi „Ce-i aia formatoare ?”! Puteţi să deduceţi. O săptămână, de dimineaţa până seara, am învăţat ce am de făcut. Sau cel puţin aşa am crezut. De fapt, adevărata mea desăvârşire urma să aibă loc pe o platformă. „Ce-i aia platformă ?”. V-aş explica, dar ar urma să mă întrebaţi „Ce-i ăla calculator ?.
Văzând ce mă aşteaptă pe această platformă, am dat bir cu fugiţii imediat. Urma să parcurg trei module. Mda, mă aşteptam să întrebaţi „Ce-s alea module ?”. Fiecare modul avea aproximativ cincisprezece cursuri. Cursurile, la rândul lor, aveau teste. Nu treceai testele 100%, te întorceai la curs, să mai înveţi. E drept că munca îţi era răsplătită. După fiecare test promovat primeai… o temă! O temă de genul „Faceţi un eseu, pornind de la definiţia…”. Mă mir că nu aţi întrebat „Ce-i ăla eseu ?”.
Am crezut eu că pot să scap, dar n-a fost aşa. Am înţeles că nu se poate să nu finalizez cursul, aşa că am terminat în trei săptămâni ce au făcut colegii mei mai conştiincioşi în trei luni. Da, domnule Trandafir, am parcurs modulele acelea trei care s-au dovedit a fi patru, că am mai primit „cadou” un modul complementar. Am parcurs cursurile, am promovat toate testele. Am aflat, astfel, cum stau lucrurile cu integrarea curriculară, cu evaluarea competenţelor, cu implementarea proiectelor şi multe altele despre care nu mă mir că nu aţi auzit, că nu auzisem nici eu, până atunci. Cum am predat 24 de ani fără să cunosc aceste lucruri, nu-mi pot imagina! Am postat cele 53 de teme, atât pe platformă, cât şi într-un folder. Bine că n-aţi întrebat „Ce-i ăla folder ?”, că nu ştiu cum v-aş fi explicat. Am aflat, ulterior, că mai sunt şi 31 de teme de reflecţie. Le-am postat şi pe acelea, ce era să fac ? Au mai fost şi trei evaluări. Cum „Ce-s alea evaluări ?”, nici atât nu ştiţi ? Fiecare evaluare se putea da o singură dată şi trebuia obţinut un rezultat de cel puţin 50%. Dacă se întâmpla să-ţi pice internetul, se ducea naibii evaluarea ! „Ce-i ăla internet ?”Mai bine că nu ştiţi ! Am dat şi cele trei evaluări şi am copiat dovezile muncii mele pe un CD. „Ce-i ăla CD ?” Mda !...
Pe 15 decembrie va avea loc o evaluare faţă în faţă, în urma căreia voi primi 30 de credite şi voi fi declarată aptă pentru a preda la clasa pregătitoare. Pentru aceasta, îmi va fi verificat CD-ul şi voi prezenta un proiect interdisciplinar. „Ce-i ăla proiect disciplinar ?” Vai, se spune in-ter-dis-ci-pli-nar. Interdisciplinaritatea înseamnă integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii. Dar nu ştiu de ce-mi bat capul să vă explic ! Oricum, nu aţi înţeles mai nimic din tot ce am spus.
Am şi eu o nedumerire. Cum aţi ajuns, domnule Trandafir, un simbol al dascălului, dacă nu aveţi habar de cele mai importante aspecte din învăţământ ? A, pe vremea dumneavoastră, cea mai mare importanţă o aveau elevii !...
Elevi ați spus, domnule Trandafir ? Ce-s ăia elevi ?!
P.S. La finalizarea cursului, ni s-au cerut impresiile care să stea la baza unei analize riguroase a evoluţiei clasei pregătitoare. Cum unii colegi s-au bulucit să scrie cât de încântaţi sunt ei de acest curs, nu puteam să nu-mi spun şi eu părerea:
Deşi am, la catedră, ani vechime,
Norocul meu cu draga de reformă,
Că m-am desprins din gloata de prostime,
Aflând şi eu ce-nseamnă o platformă.
Ne-a spus, în vară-a noastră formatoare,
Că pregătirea-aceasta nu-i de formă
ªi că ne-aşteaptă-o specializare,
O viziune nouă, pe platformă.
Când, căutând pe-aici, am prins de veste
Că fiecare are câte-o normă,
Module, cursuri, teme, zeci de teste…
Am evadat urgent de pe platformă
ªi-am exclamat mirată: „Vai de mine!”,
Dar am aflat că munca se transformă
În credite ce îmi vor prinde bine,
De voi trudi, cu râvnă, pe platformă.
ªi-am renunţat la modul meu rebel,
Trecând la atitudinea conformă
Cu un statut de brav învăţăcel,
Făcându-mi datoria pe platformă.
Când noul an şcolar a început,
Eu mă simţeam în clasă-aşa, în formă,
Că, deh, doar nu degeaba am făcut,
La miez de noapte, teme pe platformă.
Când nedormită-n clasă am intrat,
Am dat de nişte puşti, în uniformă…
Aaa! Sunt elevii mei, dar i-am uitat,
De când, buimacă, bântui pe platformă !
In afara articolului, iata si parerea mea, a celui care posteaza in forum aceasta superba destainuire ?!
Nimic nu poate fi mai trist in cariera decat "neputinta" unui profesionist adevarat, in fata "sistemului". :-/
Am primit astazi, pe e.mail, un articol, fara a se mentiona autorul si nici de unde era luat (sigur amicul meu care mi l-a trimis, nu il scrisese), care m-a pus pe ganduri. Este genul de articole care te lasa mut, iti paralizeaza orice replica, care te face sa te simti neputincios in fata realitatii crude a zilelor noastre si sa strigi :help:
Mi-am găsit job !
Sunt paznic la un liceu. E job bun, nu e cine ştie ce, da’ e job bun ! Toată ziua stau la poartă, în cuşca mea, iar treaba mea cea mai importantă e să nu-i las afară pe plozi (în timpul orelor, adică) sau să nu las să intre persoane străine. Nimic mai uşor ! Banii nu sunt cine ştie ce, da’ decât deloc, mai bine aşa ! Elevii sunt nişte simpatici. Nu ştiu, însă, cum se face, că, după fiecare pauză, în curte rămân seringi aruncate pe lângă gard ! Să mor io, că sunt cu ochii-n paişpe şi mie nu-mi scapă nimic ! Io, când e să-mi fac jobul, nimic nu mă mai opreşte !
Tind să cred că aruncă ăia care trec pe stradă, pentru discreditarea imaginii publice a acestui liceu de renume din Bucureşti, că altfel nu-mi dau seama. Uneori, îi mai las să-şi aprindă ţigările. Mă prefac că nu-i văd, că sunt atent în altă parte. Alteori (mă rog, nu chiar “alteori”, c-abia mi-am început jobu’, da’ orişicât) chiar plec de tot. E important să-l laşi pe adolescent să creadă că el e stăpânul universului şi că noi, ceilalţi, suntem nişte proşti.
Azi-dimineaţă, un puşti care a venit şi el, ca omu’, la şcoală, când să-şi parcheze bemveu’, a dat puţin mai tare şi a intrat în ăla din faţa lui, parcat regulamentar, pe trotuar, în faţa liceului. Ãlălalt s-a dat jos din Touareg, a constatat farul spart şi aşa a-nceput cafteala. I-am lăsat să se bată deoarece nu erau pe teritoriul liceului. Practic, puteau fi oricine, nu doar elevi ai acestui liceu. Corect ? Corect ! Desigur, am intervenit salvator în momentul în care unul dintre ei s-a proptit cu spatele de poarta liceului ! “Până aici”, mi-am zis, şi am ieşit din cuşculiţa mea, mi-am aruncat urgent ţigara şi am intervenit în forţă. Nu mi-a trebuit mult să-i despart, doar un telefon la firma de protecţie cu care avem contract şi patru tipi enormi, cu muşchi de oţel, au si aparut. Atât !
E bine că sunt respectat la locul meu de muncă şi că puştii-mi ştiu de frică.
La mijlocul programului, îmi mănânc sendvişul cu mezeluri, pregătit cu atenţie de nevastă-mea. Mâine-poimâine naşte şi problemele noastre se vor rezolva ca prin minune, când, în contul familiei noastre va intra o sumă substanţială, de trei mii de euro, contravaloarea copilului. I-am găsit şi familie. Sunt nişte gay simpatici din Marea Britanie, iubitori de copii şi de frumos. Sperăm să fie băiat, că băiat le-am promis. Dacă e fată, mai vedem.
Până una-alta, să mă dedic jobului meu şi să nu am altă treabă decât să am grijă de puştii ăştia certăreţi.
„Despre postul public de televiziune care ne recomandă să „trecem din modul full în modul squeeze sau size” mi se pare o bătaie de joc! Un procedeu tehnic optic, în care imaginile din filmele făcute pe ecran lat, semilat sau panoramic apar alungite, ca nişte picturi de El Greco. Pictor care, avea însă un defect de vedere. Asta nu-nseamnă că dacă unii, cu posibilităţi, au aparate performante cu tastă de nu-ştiu-care, trebuie să-l avem şi noi. HD-ul poate avea loc doar pe televizoarele cu cristale lichide, cu ecrane imense; dacă stai într-o casă mică, n-ai unde să le bagi. Ce să facă lumea care are aparate care nu-s, totuşi, de 100 de ani? Să le arunce pe geam, doar pentru că n-are bani de aparate performante, pe care ei ne obligă să le cumpărăm, deşi n-avem bani de ele ? E incorect ! La noi în bloc n-are nimeni aşa ceva. Iarăşi, foarte enervant este că în timp ce rulează un film, apare o bandă care anunţă ce va urma. Probabil că cineva face o afacere pe banii noştri, din care-şi ia şi comision. „Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă !” Acestea sînt încălcări flagrante ale drepturilor internaţionale ale audio-vizualului. Altă problemă: de ce nu mai prindem, din ţară, TVR Internaţional ? E un post care emite de pe teritoriul meu şi am dreptul să mă uit la el. Reprezintă alt tip de abuz la care sîntem supuşi de televiziunea publică !
Alt subiect. Despre cât de rău sîntem percepuţi noi românii, în afară. A cui e vina ?
„Vina este a noastră. Avem nişte trimişi diplomatici trimişi în afară care nu-şi fac datoria. Nu fac nici un fel de propagandă pentru poporul român, pentru că se ştie că româna e o limbă de origine latină. Eu am întîlnit o profesoară de franceză, care absolvise la Sorbona şi care nu ştia că româna e o limbă romanică! M-am oferit să-i spun eu care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la Sorbona tot nu învăţase. S-a mirat: „Da, dar e atît de înrudită cu slava !”
–„ªtiţi cît e de înrudită cu slava ? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor ocupa chinezii !”.
Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York. Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza, rusa. D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi rusa, doar limba ei maternă nu e slava ? Ea a zis că nu, că româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost avansată. Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e, o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul. A doua zi, a găsit cartea tot la secția „Slave”. Deci, vina nu e numai a noastră, ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.
O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din Germania, cu articole gata făcute despre România, de obicei denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să le citească şi el le spunea: „Nu e adevărat ce spuneţi ! Eu trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!” Iar ei se duceau în Germania şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră.
Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă faţă de această ţară, cu sprijin şi din România. Înţeleptul chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, „Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. Or, la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să intrăm în NATO, în Shengen. Probabil că nu sîntem decît o ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce ? Producătoare nu mai sîntem, e limpede.
Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii ?
Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse foarte puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat. Oare numai românii fac asta ? Vuiesc agenţiile de presă cînd un român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Sînt scoase în evidenţă însă cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor ? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: „Uite ce-au făcut ticăloşii de români!” E o demagogie de mult pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune că tutunul e dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii ! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile ? N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd cu această notiune nouă de „corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele „negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”.
Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui ?
Tîmpenia din America, cu „cioroii” lui Mark Twain, transportată în România, ar deveni: „Romiada”, în loc de „Ţiganiada”? „Cînticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu sînt „Cîntice rome?” Ce-o zice şi săracu' Garcia Lorca, cu ale sale „Cîntece ţigăneşti”? Ce are insultător cuvîntul „ţigan”? E numele unei naţii. Care e deosebirea între rom şi ţigan, gitan, bohemian, tzigan, tsigan.”
Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică ?
Mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunînd „În liceu se aflau doisprezece fete”.
„Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Douăsprezece femei, douăsprezece ceasuri. E o epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi „loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat „perineul” de la piciorul stîng. Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară.
Profesorul Iorgu Iordan, imi spunea:
„Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decît miliţieni !”
Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic !?, Ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti ?
Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la TV şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii.
În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui „Gai de Mopezan”. El fiind Guy de Maupassant ! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur !). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele ? Răspuns: doamnă, dar e moda anglizantă !” E moda tîmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă decît batjocorirea propriei limbi ! În Franţa, posturile radio şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. In Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual este atît de performant şi de drastic, încît atunci cînd detectează ceva în neregulă, îi intrerupe pe loc".
La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză ?
„La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post ? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem ? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”, „piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva.
Cînd a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: „E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume.” (Poate cuprinde.) Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu „mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit si la persoane foarte cultivate. Ne întoarcem la „unşpe trecute fix”?
- S-a gîndit, Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman ?
„Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte. Deocamdată îmi acord o pauză.
Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete. Mă indispune profund cînd aud de „brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo.
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”, „m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de masă”.
Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească. Ne uităm în gura lor ? Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată.” Poate aşa şi e. Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii.
Ce modele să mai aibă cei tineri ? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. Și cînd la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi, cînd se cultivă doar incultura ?
Scrisoare (compunere) a unui elev chinez: "SUA vor declara război Chinei şi va izbucni cea de-a treia Conflagraţie Mondială"
Sistemul educaţional din China a devenit faimos în întreaga lume pentru presiunea pe care o pune pe elevi şi studenţi. Examenul de intrare la liceu - cunoscut sub numele de gaokao - este foarte cunoscut pentru dificultatea crescută, iar poveşti cu elevi care aleg să ajungă în spital, pe perfuzii, doar ca să poată învăţa mai mult sunt din ce în ce mai răspândite. Un profesor din China a postat pe site-ul Weibo eseul unui elev de clasa a VI-a, care pare să fie la un pas de a claca (elevii fuseseră puşi să compună o scrisoare imaginară despre rolul lor în societate). Compunerea a fost tradusă în limba engleză de Tea Leaf Nation:
"Timpul a trecut mult prea repede. Deja am ajuns la mijlocul semestrului şi încep să mă pregătesc serios pentru teste. Trebuie să mă străduiesc mai mult, pentru că dacă nu o voi face şi nu voi avea rezultate bune, notele mele nu vor creşte iar părinţii mei mă vor certa. Dacă voi fi certat de părinţii mei, atunci îmi voi pierde încrederea în mine şi nu-mi voi mai termina studiile; dacă nu îmi voi mai termina studiile, atunci nu voi absolvi nicio universitate; dacă nu voi absolvi universitatea, atunci nu-mi voi putea găsi un loc de muncă. Dacă nu mă voi angaja, atunci nu voi putea face bani, şi atunci nu-mi voi putea plăti taxele. Ca o reacţie în lanţ, dacă eu nu îmi voi plăti taxele, ţării mele îi va fi foarte greu să plătească salariile profesorilor. Dacă ei nu vor fi bine plătiţi, atunci nu-şi vor mai da silinţa la catedră, iar acest lucru va avea un impact uriaş asupra viitorului ţării noastre. Dacă acest lucru se va întâmpla, Chinei îi va fi foarte greu să avanseze şi să se dezvolte, iar chinezii vor ajunge unpopor tribal şi înapoiat. Dacă se va petrece asta, atunci SUA vor declara război Chinei, şi va izbucni Cea De-a Treia Conflagraţie Mondială, şi pentru că ambele părţi se vor lupta să câştige, vor apela la armele nucleare. Dacă vor folosi armele nucleare, atunci mediul înconjurător va fi distrus, iar atmosfera va fi pur şi simplu ciuruită. Încălzirea globală va determina astfel topirea gheţii de la poli, iar nivelul apei din oceane va creşte, iar atunci întreaga populaţie a planetei va fi în pericol. Pentru că toată lumea stă pe umerii mei, atunci trebuie să pun mâna să învăţ, să învăţ şi iar să învăţ, pentru a preveni această tragedie!", scrie elevul chinez, citat de Business Insider.
avocatnet.ro explicăm legislația
POPA GHEORGHE, Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca
ContSters176126 
Nicolaie Ciobotaru