Un articol scris de Mihai Eminescu
(în presa anilor 1870-1889).
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.
Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei care sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din București; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, și că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăși de câștig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-și petrece viaţa la puscărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.
Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanţi ai voinţei legale și sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a pușcărie.
Veșnic tânăr... si mereu de actualitate… Mihai Eminescu. =D>
„Pe lumea asta se întâmplă atâtea lucruri triste, dar nouă ne revine responsabilitatea de a o face mai bună.” ALEX CHIVESCU, student
Povestea romanului care a schimbat legea in SUA
Alex Chivescu a trăit o viaţă ca un roman de aventuri, reuşind să-şi găsească singur o familie adoptivă ca să poată studia la prestigioasa Universitate Harvard, după ce mama lui a suferit un accident de maşină. Viaţa lui este subiectul unui fi lm artistic.
Povestea românului Alex Chivescu, un tânăr care a reuşit să depăşească unul după altul obstacolele pe care viaţa i le-a aşezat în faţă şi să-şi împlinească visul, e dovada perfectă că viaţa bate filmul.
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. ªi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este ! Să dăm câteva exemple.
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. ªi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri
romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi = previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...
De la Andrei Plesu citire.
Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.
La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica "milenară" a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă.
Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil.
Fundalul a ocupat avanscena. ªi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi
rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.
NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. ªi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă.
În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră...
Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.
Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o
loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreșan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.
Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.
Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. ªi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.
Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de
control-pașapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.
Sunt prea pesimist ? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis.
Cand te gandesti cat tam-tam se face astazi prin presa noastra, cand partile interesate se arunca in acuze de plagiat.
Cititi mai jos despre "relativitatea" autorului Teoriei Relativitatii. Interesant cum se iau premiile Nobel..In ciclism, tenis si in alte sporturi pentru marea performanta, unii utilizeaza droguri interzise ! In alte domenii troneaza furtul si denaturarea, distrugerea adevarului.
Se pare ca abia acum incepe marea confruntare a secolului 21- LUPTA PENTRU ADEVAR. Puternici ai lumii TEMETI-VA !
În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care anterior nu publicase nimic în acest sens.
În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:
a) absenţa recenziilor a două texte majore a teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică importanţă.
b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “ teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa Mondială de ªtiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii enunţată de Poincare.
Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană care să şi le asume. Acea persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein.
Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld, Herglotz şi Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită. În aceste condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp material nu poate depăşi viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituţiei pe care o conducea, luând trei decizii extreme de importante:
- să ignore sistematic studiile lui Poincare şi cele adiacente lor.
- să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicaţie deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.
- să caute un german care să-şi asume riscurile unui eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivaţiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare, următoarele:
-a plagia ceva implica automat excluderea din mediul ştiinţific, ori Einstein era un simplu funcţionar fără veleităţi
-Hermann Mincovski, evreu lituanian şi şef al departamentului de matematici din cadrul universităţii îl cunoştea pe Einstein, pe care l-a avut elev între 1896-1900.
-Max Planck şi Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.
-Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.
- Soţia sa, Mileva Marici.era o fiziciană respectată.
Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă şansă de a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Gottingen şi Berlin ca fiind la rândul lor plagiate şi care nu-şi găsiseră susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul Copernic”.
Adevăratul Einstein.
Albert Einstein era departe de a fi un geniu.Considerat retardat mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără nici o diplomă. Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice. În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o şcoală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi prieten, Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente. A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în cadrul unei universităţi. Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia. Abia în 1909 Einstein primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a durat până în1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.
Matusalem de Romania - NEMURITORUL DE LA CLUJ.
Românul care a trăit 148 de ani. Record naţional de longevitate dovedit prin acte.
A trăit un secol şi jumătate, dublu faţă de cât trăieşte un român care ajunge la o vârstă înaintată. Unele surse spun că avea 37 de ani la Revoluţia de la 1848 şi a trăit încă cinci ani după abdicarea Regelui Mihai. S-a născut în 1804 şi a murit în 1952, la vârsta de 148 de ani (facsimil actul de deces - n. red.). Înalt şi „voinic cât doi bivoli”, la 120 de ani căra pe distanţa de trei kilometri grinzi de 12 metri lungime. Mânca cât trei români la un loc. O perioadă a băut zdravăn şi a fumat pipă, după cum povestesc consătenii săi care erau copii la 1940 (acum sunt octogenari).
Maftei Pop a poposit în cătunul Osoi, situat la 50 de kilometri de Cluj, pe când avea 40 de ani. Toţi cei de acolo îl ştiu de când s-au născut, pentru că Maştei, cum îi ziceau localnicii, a condus pe ultimul drum zeci de generaţii de săteni. Devenise o adevărată emblemă a locului. Aproape toată viaţa a lucrat cu ziua pe la ţărani. Oamenii acelui cătun cu 22 de case cândva, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, îl omeneau cu ce aveau. Doarmea afară, atât vara, cât şi iarna. Doar când era foarte frig era poftit din poiată sau grajd să se culce în casa omului la care se afla ocazional: lângă sobă, pe o blană de oaie. Cu o buturugă de lemn drept pernă, aşa cum prefera.
După o perioadă, cerea găzduire la altă gospodărie. Umbla cu pieptul gol, chiar şi pe vreme de viscol, purtându-se într-o cămaşă ţărănească din pânză, trei sferturi, ca un flăcău, şi cioareci, neînvelindu-se niciodată, nici când crăpau afară pietrele de la fântână. Însă n-a fost bolnav vreodată.
Cu puţini ani înainte de a se stinge, de „moarte bună”, a fost vizitat de oameni de ştiinţă, care l-au şi speriat totodată. Bărbatul poposise în părţile Clujului (la Osoi) după ce, povestea el, omorâse accidental în satul natal (Valea Loznii, Sălaj) dintr-o lovitură, un copil care îi crease probleme pe când păzea animalele la păscut. Una din vizitele echipelor de „domnişori” de la oraş care au trecut să-l pozeze şi examineze la Osoi (C.I. Parhon precizează faptul că acest caz a fost în atenţia Anei Aslan!) s-a lăsat cu sărbătorirea sa, cu cântece şi cuvinte de felicitare, dar şi un scurt interviu la sediul Primăriei locale de atunci, Ciubăncuţa (acum e altă împărţire administrativ-teritorială).
Un martor la acest eveniment festiv a fost Ioan Suciu, din Pustuţa, care avea pe atunci 11 ani. Bărbatul şi-a amintit pentru Jurnalul Naţional că bătrânul longeviv avea şi atunci privirea de vultur şi era iute în mişcări. Reprezenta un miracol faptul că la aproape un secol şi jumătate de viaţă mergea cu vioiciune, fără toiag, atât doar că îl lăsase puţin auzul. ªi nu era nici cărunt! Avea părul pe jumătate alb, pe jumătate pana corbului. Sunt amănunte care provin de la sătenii din Osoi pe care i-am vizitat. Altele, mult mai puţine, sunt culese dintr-un valoros tratat ştiinţific al academicianului C.I. Parhon şi care îl menţionează (facsimil).
Nu a fost uşor, însă am obţinut în exclusivitate documentele care dovedesc faptul că a trăit 148 de ani, cel mai important în acest sens fiind certificatul de deces, pe care îl publicăm în premieră.
N-a fost bolnav niciodată, a scăpat de toate molimele lumii, de la „Ciuma lui Caragea” la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, dar şi de toate războaiele pământului.
Maftei Pop, zis şi Mutu, a văzut lumina zilei cu 17 ani înainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, când în Franţa încă se afla la putere Napoleon Bonaparte, şi a stins ochii în 1952, în plin comunism, apucându-i pe Petru Groza şi Ana Pauker. N-a fost bolnav niciodată trecând peste toate molimile şi epidemiile catastrofale ale lumii, de la „Ciuma lui Caragea”, pe care a prins-o pe când avea doar câţiva ani, până la epidemiile de tifos, ciumă, holeră, lepră, care au făcut ravagii până aproape de zilele noastre. Maftei Pop a fost contemporan cu Ipsilanti, Bălcescu, Cuza, cu toţi regii României, dar şi cu primii conducători ai Republicii Populare Române. A trecut şi peste majoritatea războaielor importante ale ultimelor două secole ale mileniului, de la cel ruso-turc (1806-1812), la războiul de independenţă (1877), cel balcanic (1913), primul război mondial (1914-1918) şi al doilea război mondial (1939-1945), până la cel din Coreea (1950-1952). Chiar povestea cu emoţie sătenilor din Osoi prin ce fapte de arme vitejeşti a trecut. Braţul providenţei i-a servit drept scut, îndepărtând schijele obuzelor şi coasa ascuţită a bolilor necruţătoare ale timpului. Viaţa sa a început pe vremea când nu exista nici telegraf şi s-a sfârşit când Uniunea Sovietică făcuse deja primele pregătiri pentru cucerirea spaţiului cosmic.
Din punct de vedere al istoriei muzicale a ultimelor secole, a simţit că face primii paşi pe pământ atunci când Beethoven compunea Simfonia a 9-a, a trăit odată cu muzicianul Ciprian Porumbescu, trecând în lumea drepţilor cu trei ani înaintea marelui compozitor George Enescu. Astfel de comparaţii oferă dimensiunea cu adevărat impresionantă a vieţii acestui om.
La 120 de ani căra de la trei kilometri depărtare grinzi din lemn de 12 metri lungime Maftei Pop s-a născut în anul 1804, în satul Valea Loznii din judeţul Sălaj, şi a murit în 1952 la Osoi. Trăia uneori izolat. Fără carte, se pricepea doar să numere porţiile de mâncare şi rareori gologanii primiţi pe diferite munci de la ţăranii din Osoi. I se spunea „prostănacul” mai mult pentru faptul că nu şi-a întemeiat o familie şi nu şi-a ridicat o gospodărie. ªi acest fapt a contribuit la longevitatea sa extraordinară. După ce a fugit, tânăr fiind, din satul natal, s-a aşezat în comuna menţionată mai sus, de peste graniţa dintre judeţele Sălaj şi Cluj, nu foarte departe de cătunul unde s-a născut. Era considerat un om puţin ciudat. Nu a fost căsătorit niciodată. Însă dintotdeauna a fost cunoscut ca bătrân. „Ca putere era tânăr şi era privit ca un fenomen”. “Avea o forţă musculară puţin obişnuită. A lucrat la maşina de treierat, maşină primitivă pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puşi la jug. Ducea din pădure trei grinzi în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri de la 2-3 km”, se arată în studiul publicat de C.I. Parhon.
„E găsit în sat drept ca un brad…Poartă cămaşă albă cu gâtul descoperit, umblând astfel vara şi iarna”. De altfel, de-a lungul întregii vieţi nu a dormit niciodată în casă, ci doar afară, acoperit în fân sau învelit de cozile animalelor din grajd, iarna. Ori în iesle, aşa cum s-a născut şi Iisus Christos. La data examinării sale de către specialişti, Maftei Pop avea privirea vioaie şi, în ciuda vârstei înaintate, părul negru, amestecat cu fire albe.
Mânca cât trei oameni odată, putea termina şi o oaie întreagă la o masă de unul singur
Academicianul Parhon face câteva notaţii şi cu privire la hrana pe care Maftei Pop o consuma. Sătenii care au stat de vorbă cu reporterul spun că nu a ţinut regim, pentru că atunci nu se obişnuia aşa ceva. Mai mult, fuma pipă sau 4-5 ţigări pe zi. „Alimentaţie mixtă. Predominant lapte, brânză, mămăligă. Mânca cât trei, mânca şi o oaie întreagă la o masă, pe care o primea în schimbul muncii lui”, scrie cercetătorul, făcând referire la cele povestite de bătrânii satului unde muncea, între care şi Gheorghe Galuş, de 85 de ani, ştiutor de carte. Patru bătrâni, între care şi Galuş, au contribuit la completarea datelor „anamnestice” ale lengendarului român. Chiar şi la o vârstă înaintată, i-a impresionat pe anatomiştii şi cercetătorii care l-au măsurat din cap până-n picioare. „Impresionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepţii abdominali, cu fibrele aparente”. Trecutul şi comportamentul său trădează faptul că omul pe care parcă l-a uitat moartea pe pământ avea un sistem nervos puternic, cu totul ieşit din comun. „Epitetul de prostănac dat de consăteni pare a fi în legătură cu viaţa bizară şi cu diminuarea auzului mai demult, fapt care l-a izolat de mediu…Prezintă o aritmie cardiacă legată de respiraţie. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroşată, tensiunea arterială 160 cu 80”.
Dantura îi era încă bună, nu avea probleme cu prostata şi nu suferea nici de ateroscleroză, ca toţi bărbaţii de peste…50 de ani
Chiar dacă a avut probleme cu auzul odată cu înaintarea în vârstă, românul nostru de 148 de ani şi-a păstrat destui dinţi. „Se notează prezenţa a 4 incisivi. Pofta de mâncare păstrată, nu are tulburări digestive”. Singura problemă, care s-a ivit la o vârstă înaintată, fapt pentru care se spune că a şi murit, a fost apariţia unei tumori la care organismul slăbit n-a rezistat. Din examinarea anatomo-patologică reiese acest lucru: …
„Muşchii drepţi abdominali cu duritatea lemnoasă”, duritate care pune problema existenţei unei tumori abdominale. Însă sătenii din sat au povestit pentru reporterul Jurnalului Naţional o altă variantă a morţii sale. Omul, neînvăţat cu aparatul foto, s-a speriat atunci când a fost pozat, crezând că va fi împuşcat, întrucât se ştia vinovat pentru acel accident tragic petrecut din vina sa în locurile natale. Altfel, n-avea nicio problemă. Dacă acum, mai fiecare bărbat care trece de 50-60 de ani este „cadorisit” de natură cu câte un adenom de prostată, uriaşul nostru n-a avut nevoie de urolog nici la cea mai înaintată vârstă, de altfel nici n-ar fi ajuns la el, cum n-a avut nevoie de niciun medic, fiind sănătos tun. „Micţiuni normale”, notează Parhon, care adaugă faptul că bătrânul nu prezenta „pete senile” pe piele şi nici semne clinice evidente de ateroscleroză.
Viaţa fără griji şi munca în aer liber l-au făcut să ajungă la un secol şi jumătate de viaţă
Între posibilele explicaţii cu privire la longevitatea extraordinară a bărbatului, C.I. Parhon subliniază faptul că în familia lui au existat centenari (mama şi sora, 110, respectiv 102 ani), dar mai ales că Maftei Pop a trăit toată viaţa muncind şi apoi odihnindu-se numai în aer liber. Un alt factor important care a acţionat favorabil pentru atingerea unei asemenea vârste înaintate (recordul românesc dovedit prin acte, fără tăgadă) este şi regimul alimentar alcătuit mai mult din zarzavaturi, ciorbe şi lactate, ca şi factorii de climă - s-ar părea favorabili acestui neîncoronat Matusalem dacă nu al lumii, cu siguranţă al României.
Vă veţi întreba de ce specialiştii în geriatrie nu au scos în evidenţă acest caz. Pe lângă explicaţia dată mai sus, am purtat o scurtă discuţie cu academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, mulţi ani director al instituţiei care s-a ocupat cu studiul longevităţii. „Mă mir că nu s-a auzit până acum. Însă studiul academicianului C.I. Parhon e demn de toată încrederea. Mă mir să fi comis savantul vreo greşeală, pentru că era un om de ştiinţă demn de toată încrederea. Însă pe atunci acte civile nu existau, doar actele în care ţăranii erau trecuţi de marii boieri”, spune acad. Bălăceanu-Stolnici. Cazul este cât se poate de credibil şi datorită faptului că tatăl românului cu un asemenea record de longevitate era preot. Iar românii erau la acea vreme credincioşi cu toţii, aşa încât cu siguranţă au fost notate naşterea şi botezul său în evidenţele bisericeşti. Aşa s-a ajuns să-i fie trecută vârsta exactă în certificatul de deces: 148 de ani!
Ar fi putut trăi chiar mai mult întrucât a fost sănătos „tun” până în ultimii ani
Reputatul om de ştiinţă C.I. Parhon subliniază faptul că bărbatul ar mai fi putut trăi. Cum spuneam, au existat indicii cum că Pop a decedat nu pentru că s-a îmbolnăvit, ci mai mult pentru că organismul i-a cedat, fiind posibil să-i fi apărut o tumoare intra-abdominală. Sau mai degrabă pe un fond tensionat determinat de căutarea sa de către oamenii de ştiinţă, s-a speriat şi de aici, sfârşitul. C.I. Parhon spune că la palpare se simţea într-un anumit punct pe corpul său o structură solidă, lemnoasă, şi faptul că în ultimii ani se îndoia mai greu, duc către un astfel de indiciu - tumoare. Se ştie că la o vârstă înaintată orice dereglare în organism poate duce la moarte. Aşa încât organismul slăbit (ca la orice bătrân) nu a mai rezistat. Însă în certificatul de deces nu apare acest motiv. Conform documentului, Pop a murit de… „moarte bună”, cum se mai spune, în act fiind trecut la cauza decesului „senilitate”, cum se nota la mulţi oameni în vârstă care se pierdeau. Altfel ar mai fi dus-o încă ani buni, este concluzia savantului. Referindu-se la acea presupusă tumoare, Parhon scrie: „bătrânii rezistă foarte puţin la accidente, traume, infecţii etc., care asupra unui tânăr ar fi avut o slabă înrâurire şi care se pot considera în cazul bătrânilor aproape ca un motiv pentru curmarea existenţei”. Moş Maftei, cum era numit, făcea parte dintr-o familie de longevivi care au depăşit cu mulţi ani vârsta de 100 de ani. În condiţiile în care moştenirea genetică necesară îi era favorabilă, Maftei Pop a întrecut orice aşteptări.
Un caz uitat, abandonat chiar şi în rândul cercetătorilor în domeniul longevităţii
Astăzi puţini îşi pot imagina că în România a existat o persoană care a ajuns la neverosimila vârstă de 148 de ani! Chiar şi în rândul cercetătorilor nu e cunoscut acest caz, motivele fiind numeroase. Unul dintre ele, mai degrabă amuzant, este acela că Institutul de geriatrie, înfiinţat chiar în anul morţii lui Maftei Pop, nu l-a mediatizat pentru că ar fi avut o ştachetă prea înaltă încă de la început în activitatea pe care urma să o desfăşoare. De altfel, chiar în anul morţii lui Maftei a fost înfiinţat primul institut de studiere a longevităţii din lume, la noi, la iniţiativa profesorului Ana Aslan, care a cunoscut cazul. Apoi, la trei ani de la moartea lui Pop, după ce mai întâi prof.dr. Ana Aslan l-a studiat ca exemplu, academicianul C. I. Parhon îl menţionează în lucrarea pe care am citat-o, şi care viza cercetări legate de vârsta omului. Chiar dacă la 1804 nu se eliberau documente civile populaţiei rurale, copiii erau înregistraţi la naştere în catastifele bisericeşti. Am găsit un învăţator din zonă, Ion Mureşan, de 80 de ani, care ne-a povestit cum un coleg de-al său i-a relatat faptul că a fost rugat să meargă cu autorităţile să căute la biserică date referitoare despre naşterea şi botezul său. Un al doilea motiv ce-l face mai mult decât plauzibil este şi menţionarea în lucrarea la care am făcut referire, aceasta fiind şi cea mai importantă lucrare ştiinţifică pe tema longevităţii a marelui om de ştiinţă C.I. Parhon, savantul-academician care se numără printre fondatorii geriatriei în România şi care a ajuns el însuşi la vârsta de 94 de ani.
Mărturii de la cei care l-au cunoscut
Studiat de medici, moş Maftei a fost un fel de mascotă a satului Osoi. Ba în localitate chiar a rămas o vorbă: „Ce, vrei să trăieşti cât moş Maftei?”. Ioan Suciu (74 de ani) şi-l aminteşte: „Eram elev la şcoală la Ciubăncuţa şi a venit o comisie acolo. ªi era primarul de la Jurca şi i-au luat o declaraţie, atunci avea mult peste sută. A murit la 130 sau 140 de ani. L-a chemat acolo, la Primărie, şi ne-am dus şi noi, elevii de la şcoală, să vedem aşa un om în vârstă, cel mai în vârstă din ţară. Arăta destul de bine pe la 1950. Avea zbârcituri pe faţă, arăta ca fiind în etate. Avea cămaşă din aia ţesută la ţară, descheiată, era în costum naţional cum se purta o dată. Era parcă primăvară când ne-am dus cu clasa să-l vedem şi să-i cântăm „La mulţi ani”. Purta pălărie, nu era cărunt tare, avea părul jumate alb, jumate negru. Avea aşa, o vorbă domoală, ardelenescă. Eu aveam cam 11 ani. Ne-a impresionat că are o vârstă aşa înaintată. Comisia care a venit nu ştiu de unde era, dacă de la Cluj sau Bucureşti”.
O altă mărturie provine de la Mureşan Ioan, (80 de ani, învăţător), Zalha. „Nu la noi în comună a trăit, ci în Osoi, un sat care a aparţinut comunei Ciubăncuţa. Eu am vorbit cu învăţătorul care a fost acolo, Tămaş Eugen, care a murit de vreo 10-15 ani, pentru că atunci când a murit n-au vrut să-l îngroape până să aibă ceva act. În arhiva bisericii i-au găsit data naşterii, dar şi aceea a botezului (mai ales că tatăl său se spune că era preot, după cum am găsit şi în studiul lui Parhon – n. red.)… Fratele meu l-a cunoscut, că a avut soţie de acolo, din Osoi”. Când a murit, moş Maftei a fost condus pe ultimul drum de tot satul. „Noi, copiii, ne-am strâns gură-cască, noi ştiam de badea Maftei că are mult peste sută. Vârsta precisă i-o ştiu doar cei care l-au înmormântat, cei care au umblat pe la Primărie, Pavăl lui Turcu şi alţii au umblat şi au scos documente. Au fost de-au cătat acolo, în Valea Loznei, unde s-a născut şi au scos ceva acte ca să-l poată înmormânta. El n-avea la dânsul documente. I-au făcut groapa şi i-au scris Pop Maftei pe cruce. A fost îngropat creştineşte în grădina lui Horvath Ioan, casa fiind acum a lui Nicolae Ciupe”, povesteşte şi Ilie Mureşan. Iar femeile din Osoi se roagă şi astăzi pentru omul care s-a dovedit a fi cel mai longeviv român.
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters176126 
Nicolaie Ciobotaru