Articole interesante

Bancherii din grupul Bilderberg care se zice ca dicteaza in politica internationala.
[ link extern ]

Sunt mereu sensibilizata de articolele in care se vorbeste despre copiii nostri si despre viitorul lor. Articolul urmator este o analiza lucida si exacta a scolii romanesti, din pacate...

[ link extern ]

Cum s-au transformat ştergarele şi năframele din Bistriţa-Năsăud într-o colecţie pret-a-porter

Sâmbătă seara, mai multe doamne şi domnişoare din Bistriţa-Năsăud au purtat cu mândrie bucăţi de ştergare, năframe sau păretare. Acestea au primit un touch modern şi au fost aplicate pe pantofi, rochii, sacouri, paltoane sau gentuţe compunând colecţia pret-a-porter denumită generic „Drag de Bistriţa”.

În spatele colecţiei care aduce pur şi simplu un omagiu motivelor tradiţionale din Bistriţa-Năsăud se află designer-ul bucureştean Gabriela Atanasiu. Deşi dragostea pentru tradiţional care pare să se potrivească perfect cu rochii sofisticate, paltoane casual sau pantofi cu toc a început să se dezvolte în urmă cu patru ani, „Drag de Bistriţa” este prima colecţie dedicată în exclusivitate motivelor tradiţionale dintr-o anumită regiune a ţării. „Eu cu asta am început acum 4 ani şi ceva. Căutam un material care să iasă în evidenţă, să fie colorat şi am găsit nişte basmale vechi prin casă şi atunci am făcut primele fuste care deja au năpădit oraşul anul acesta”, precizează Gabriela Atanasiu. Colecţia „Drag de Bistriţa”, care conţine câteva zeci de piese, începând de la încălţăminte, accesorii şi terminând cu haine, a fost inspirată chiar de o bistriţeancă, Doris Moldovan, care i-a cerut designer-ului o rochie de seară modernă cu motive tradiţionale someşene. Aceasta a fost şi cea care a sprijinit-o pe Gabriela şi a ajutat-o să organizeze prima prezentare a colecţiei, care nu se putea să aibă loc în altă zonă decât în cea care a inspirat-o. „A fost un fel de patchwork, am îmbinat modelele şi materialele clasice folosite de mine cu carpete şi ştergare de aici din zonă. Am folosit motivele tradiţionale pe spate, pe mânecă, pe piept sau la brâu”, explică designer-ul cum a reuşit să combine tradiţionalul cu modernul.

Aceasta recunoaşte că folosirea ştergarelor poate li s-a părut celor din Bistriţa-Năsăud niţel forţată: „Cei de aici le văd pe pereţi sau mai ştiu eu pe unde, iar eu le văd pe rochii sau pe încălţăminte”, spune Gabriela. Designer-ul crede că transpunerea motivelor tradiţionale în piesele vestimentare nu face altceva decât să le reamintească celor care le poartă de rădăcini, ajutându-le să poarte cultura şi tradiţia mereu cu ele. Preţurile sunt şi ele accesibile, având în vedere că vorbim despre piese unicat. Rochiile pornesc de la 250 de lei, iar încălţămintea de la 300 de lei. Pentru a demonstra că hainele sale nu se adresează unei anumite vârste, unor anumite măsuri sau unui anumit tip de femeie, designer-ul a folosit pentru prima sa prezentare a colecţiei „Drag de Bistriţa” fete şi femei obişnuite din diferite domenii de activitate: de la eleve până la cosmeticiene sau cântăreţe de muzică populară.

„Nu am inventat eu moda aceasta, departe de mine gândul acesta, e un curent care se reia odată la 50 de ani. Chiar am o clientă mult mai în vârstă care a venit cu o rochie făcută acum 50 de ani care întâmplător seamănă cu ce fac eu. Cred că această combinaţie s-a transformat deja în trend, de vreun an şi ceva s-a transformat în trend,” a completat

Gabriela Atanasiu. Gabriela Atanasiu nu este singurul designer care s-a arătat fascinat de motivele tradiţionale someşene. În anul 2011, creatoarea de artă populară Virginia Linul, alături de mai multe femei din localitatea Salva l-au ajutat pe designer-ul francez Phillipe Guilet să pună la punct colecţia 100%.ro. Francezul îşi dorea ca prin intermediul acestei colecţii să pună în valoare tradiţia şi patrimoniul cultural românesc şi să prezinte şi o altă faţă a României.

[ link extern ]

Mod de preparare (purificare) a apei pentru consum.
Purificarea apei prin congelare partiala.
Anda Postolache

Cea mai mare parte a populaţiei nu bea apă de la robinet deoarece se teme de microbi, o temere justificată. Dar ce aţi spune dacă aţi afla că apa de la robinet poate fi purificată printr-o metodă foarte simplă ? Este facil de facut si nu presupune nicio cheltuiala.
Poate influenta metabolismul.
Se umplu cu apă două sticle de plastic de un litru şi jumătate şi se ţin la temperatura camerei timp de 24 de ore, pentru a se decanta impurităţile şi pentru a se elimina clorul (le ţineţi fără dop). După aceea le aşezaţi cu dopul bine închis în congelator pentru două-trei ore, până când veţi constata că pe pereţii sticlei s-a depus un strat de circa trei milimetri de gheaţă. Scoateţi sticlele, spargeţi gheaţa prin apăsarea fermă pe pereţii plasticului, apoi strecuraţi apa prin tifon într-un vas curat. Apa rezultată este purificată, numai bună de băut, iar cea îngheţată este apă grea sau deuterizată !
Explicaţia purificării apei în acest fel este simplă: apa ce îngheaţă este cea care conţine deuteriu, ce are punctul de îngheţare mai ridicat decât apa curată, la +3ºC. Biologii au arătat că reducerea conţinutului de deuteriu poate influenţa metabolismul şi regimul de funcţionare a celulei vii,ajungându-se la stoparea dezvoltării şi chiar la disparitia celulei tumorale.
Lichidul pur.
Dacă doriţi să scăpaţi şi de alte substanţe nocive din apă, cum ar fi fenolii, azotaţii şi pesticidele, este bine ca apa obţinută în faza anterioară să o puneţi din nou la congelator. După ce o lăsaţi patru-cinci ore, aruncaţi de data aceasta apa neîngheţată şi păstraţi gheaţa la temperatura camerei. Când s-a topit, aţi obţinut apa suprauşoară sau pură. Impurităţile coboară punctul de îngheţare la - 3º C, deci au rămas neîngheţate. Aceasta este explicatia.
Apa astfel epurată are efecte curative: fluidifică sângele şi limfa stimulează metabolismul, este antioxidantă şi uşor diuretică, fiind indicată în boli cardiovasculare, renale şi cancer.

25 de motive pentru care îmi place să trăiesc în România
Paul Wood
7 December 2013
[ link extern ]

Paul Wood vorbeşte depre el la persoana a treia: "a studiat Istoria şi Dreptul la Queens' College, Cambridge şi deţine diplome de la Colegiul de Drept, Londra. A lucrat în administraţia de stat britanică şi în Centrul de Afaceri din Londra înainte să îşi schimbe cariera şi să devină un headhunter (n. red. fig. vânător de capete, specialist în recrutarea de personal potrivit pentru poziţii de conducere). S-a îndrăgostit de România într-o călătorie în 1990 şi din 1998, s-a stabilit aici, deţine firma Apple Search and Selection şi face executive search. Activităţile sale favorite sunt vorbitul, gânditul, plimbările, lectura şi vizitarea bisericilor. Colecţionează prieteni şi cărţi şi încă încearcă să înveţe limba română. Va fi istoric şi scriitor când va avea timp."
Nu neapărat într-o anumită ordine.
Românii. Sigur că oamenii reprezintă motivul principal pentru care îți place orice țară, dar peisajele de la țară și centrul istoric cam dărâmat al Bucureștiului sunt imediat pe listă. Românii sunt latini, înconjuraţi de maghiari şi slavi, uitați în partea greşită a Europei unde, surprinzător, îndură an de an ierni nemiloase. Deşi sunt săraci comparativ cu alţii, oamenii par mai fericiţi decât în cele mai multe ţări. Sunt deschişi, prietenoşi, calzi, întotdeauna omenoşi, de obicei la nivel emoţional.
Orice îi priveşte pe români pare a fi un paradox. Sunt foarte umani şi înţeleg tot ce este omenesc, nu în termeni abstracţi, dar când scriu despre asta întotdeauna pornesc de la abstract şi uneori de la principii de bază cam neclare. Sunt foarte afectuoşi, cei mai generoși şi buni oameni, dar pot fi surprinzător de cruzi şi răi. Când am venit în România, cineva mi-a spus “românii nu sunt recunoscători şi nu au milă” ceea ce este foarte adevărat, chiar dacă nu este valabil pentru toţi. Sunt foarte mistici, dar cu picioarele pe pământ. Sunt foarte “de pe altă lume”, dar și materialişti deseori.
Sunt foarte romantici şi totuși brutal neromantici. Încearcă din greu să fie cinici. Sunt foarte suspicioşi şi trăiesc într-o atmosferă de teamă. Sunt cu mult mai prietenoşi decât englezii, dar mult, mult mai rezervați. Respectul este extrem de important, pentru că puterea este extrem de importantă. Acesta este Orientul Mijlociu care se visează Franţa.
Românilor le place să meargă la ţară – toți, cu excepția câtorva pretențioși –, le place să mănânce mâncare românească în restaurante – același avertisment –, să facă drumeţii şi să stea la cort, adică exact aşa cum era în Anglia anilor ’50. Au tendinţa să fie convenţionali şi conformişti, dar prietenii mei nu sunt aşa. Poţi să fii excentric ori boem în România, dar îţi trebuie mai mult curaj decât în Anglia, unde excentricii nu sunt toleraţi, ci admiraţi. Nonconformist e un cuvânt care înseamnă adesea o femeie care are mai mulţi iubiţi.
[ link extern ]
În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi, ceea ce înseamnă că, până la Revoluţie, românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate și, în schimb, au avut timp pentru citit, povestit, băut vin și practicat seducția, care era sport național. Presupun că așa se petreceau lucrurile și în Anglia victoriană, doar că vinul era mai puţin. Românii care aveau în ’89 în jur de 20 de ani sunt de obicei mult mai citiţi decât englezii. Cei care au lecturi mai puţine au totuși, în mod surprinzător, o uriaşă cantitate de cunoștințe despre istoria lor medievală şi se mândresc cu asta. Am fost de-a dreptul şocat când am descoperit recent că doar o minoritate ştiu în Anglia cine erau Burebista ai noștri – Hengist şi Horsa, primii englezi consemnați în istorie. Nici măcar un absolvent înalt educat în istorie la Cambridge nu ştia. În orice caz, englezii au fost învăţați să gândească istoria simplu ca fiind o cronică a dominației. Românii, care au fost permanent asupriţi de propriii lor conducători sau de străini, se mândresc cu regii lor.
România a scăpat până acum de revoluţia culturală mondială – nu cea a lui Mao, ci cea care s-a petrecut în lumea capitalistă începând din anii ’60 şi care nu dă semne că s-ar atenua. Farmecul cel mai mare al României este acelă că anii ’60 nu s-au întâmplat aici. Uniunea Europeană va schimba asta, dar nu încă. Aici nu s-a întâmplat niciodată ceea ce în anii ’60 se numea prăpastia dintre generaţii. Maturitatea văzută ca o adolescenţă perpetuă nu este o idee care a ajuns la români, spre deosebire de ţările anglo-saxone. Oamenii devin adulţi în momentul în care încep să muncească, la fel cum era în Anglia până în anii ’50. Dar dacă feminismul şi corectitudinea politică nu au ajuns încă în România, două moşteniri şi mai importante ale vestului anilor ’60 – consumerismul şi cultura celebrităţii – sunt deja aici, alături de presa tabloidă, televiziuni idioate, ca oriunde în lume, și muzica rock. Deşi demodată, vechea muzică românească din anii ’30 este încă extrem de populară şi printre tineri, şi printre vârstnici.
România nu este deloc cool, este absolut uncool, slavă Domnului, şi totuşi, Bucureștiul, în felul lui relaxat, este atât de cool cât poate cu străzile stricate şi femeile lui frumoase. Și dacă Bucureştiul ar putea să nu fie tocmai cool, este însă foarte strălucitor într-un stil tropical, latino-american. Nu îmi plac cluburile de noapte (nu trebuie să foloseşti niciodată cuvântul ăsta cu românii, pentru că ei cred că este ceva nepotrivit), însă cele la modă sunt chiar șic.
Românii sunt politicoşi. Un afemeiat notoriu din America spunea, pe la sfârşitul anilor ’90, că a te întâlni cu româncele era ca şi când te-ai întâlni cu superbe versiuni de 24 de ani ale prietenelor mamei tale. Femeile şi bărbaţii din România încă mai sunt aşa.
Românii se aşteaptă întotdeauna la ce e mai rău dar întotdeauna izbutesc să fie șocați că lucrurile sunt chiar mai rele decât şi-au imaginat. Oamenii sunt iritați de scandaluri şi se indignează ușor, chiar dacă, în multe privinţe Bucureştiul este un Babilon. Se mai scandalizează vreodată cineva în Anglia?
Când am venit aici, România părea cam ca la 1952. Acum pare cam ca la 1964.
Românii respectă inteligența și învăţătura – în Anglia, eşti mult mai admirat dacă eşti bun la sporturi sau așa era înainte de paleolitic, când am trăit eu acolo. Aici, clasa este dată de gramatică şi diplome, mai degrabă decât accent sau haine (bărbaţii bogaţi din România se îmbracă îngrozitor, deşi nevestele lor învaţă) ori bani. Ei ştiu de asemenea că aspectul fizic este foarte, foarte important şi discută despre înfăţişarea altora cu un ochi pătrunzător şi cu o lipsă totală de îngăduinţă. Sunt mai profunzi decât englezii care consideră superficiale discuțiile despre felul în care arată ceilalți.
Taximetriştii. Ei formează corul antic din piesa greacă (comedie, nu tragedie!) care este viața mea aici. Ca în orice ţară, oamenii care se pricep într-adevăr să rezolve problemele sunt prea ocupaţi fie să conducă taxiuri, fie să te tundă. Taximetriştii devin extrem de plictisitori când vorbesc despre clasa politică, în general (ştim că toţi sunt hoţi şi bandiţi), dar au multe de spus despre Dumnezeu, despre dragoste şi moarte ori despre cum erau lucrurile în vremurile de odinioară. Taximetriştii şi frizerii ştiu orice. La fel și analfabeții, dar asta e o altă poveste.
Petrecerile. Românii dau nişte petreceri grozave.
Lipsa diversităţii, deşi lucrurile încep să devină mai variate. În ciuda groaznicului dezastru lăsat în urmă de comunism, care a mutilat această țară, există încă un sentiment extraordinar de unitate şi valori comune. Oamenii sunt ortodocşi, dacă nu se declară altfel. Catolicii sunt consideraţi ciudaţi dar sunt priviţi ca fiind ușor infatuați. Cât despre adventişti, baptişti şi alţi sectanţi, aceștia nu sunt considerați a fi români adevărați în vreun fel. Asta îmi place tare mult. Doar că mi-aş dori ca această unitate să se vadă mai bine în spiritul civic, dar acesta pare a le lipsi tuturor ortodocşilor la fel cum lipseşte în toate ţările post-comuniste.
Cred că vinul este minunat. Asta a zis Claudia Pendred, iar ea este un expert, dar eu de obicei beau vin ieftin. Totuşi, îmi place în mod special Feteasca Neagră, care este unic în partea asta de lume. Fac şi vinuri rosé foarte bune.
[ link extern ]
Bucureştiul, Havana Europei, este și astăzi probabil, în multe privinţe, una dintre cele mai interesante capitale europene. A trăi în Bucureşti este ca şi cum ai trăi într-un film noir plin de gangsteri, oficiali corupţi, femei fatale, bărbați bătrâni cu pălării. Oraşul ăsta are atâta energie! Ca la 21 de ani, comparativ cu Londra sau Parisul care parcă ar fi trecute de 50. Dar mai presus de toate, străzile desfundate ale Bucureștiului… așa erau până acum vreo şapte ani, în sărăcăciosul Centru Vechi, unde locuiesc. Acum, acolo e o mare de baruri şi restaurante. Dar hai mai bine să ne bucurăm de nou mai degrabă decât să regretăm trecutul: Centrul Vechi îi face pe oameni fericiţi şi sunt aici trei-patru restaurante bune (Sindbad, St. George, Lacrimi și Sfinți şi Charme, dacă mă întrebi). Noul centru vechi mă irită, dar e plin de viață şi de distracţii. Dacă n-ar fi apărut totul din neant, peste noapte… , dar mă bucur că s-a întâmplat, chiar dacă mult mai târziu decât te-ai fi aşteptat, ca multe alte lucruri din România. Și arată mult mai bine decât civilizatele zone istorice din alte capitale. Cu siguranţă bate Covent Garden și este chiar la uşa mea, ceea ce îmi convine de minune.
În România, totul este dificil, dar după un timp te obişnuieşti sau înnebuneşti. Fiecare zi este total diferită de precedenta. Totușiacum e mai bine decât era în urmă cu cinci sau zece ani.
Românii cred în Dumnezeu. Aşa cum cred în horoscoape, magie și ghicitoare. Cei mai mulţi iau existenţa lui Dumnezeu drept garantată, tot aşa cum iau răsăritul și apusul soarelui. Îmi place credinţa asta a românilor şi sentimentul lor că lumea cealaltă este la îndemână. Englezii au trăit ceva asemănător înainte de reforma protestantă. Cum îmi spunea un prieten de-al meu, Nick Brind: realizezi că eşti în România de prea mult timp când poţi să-i spui cuiva zodia după data nașterii şi să dezbati îndelung pe tema asta. Încă nu am ajuns acolo.
Glumele. Românii au un minunat simţ al umorului, chiar asemănător cu cel al englezilor: foarte ironic, extrem de negru.
Petrecerile. Aha, am mai zis asta.
Vânzătorii de cărţi second-hand. Aceştia sunt, fireşte, crema oricărei naţii.
Egalitarismul de război – oameni care dorm profund în poziții incomode la un film în aer liber fără să trezească dispreţul celorlați așa cum s-ar întâmpla în Europa de Vest.
Aşa numita “muzică populară” de dinainte de război (cântată şi ascultată încă foarte mult) şi “manelele” – un soi de muzică pop ţigănească pe care toată lumea pretinde că o urăşte, dar care se vinde foarte bine – şi muzica pop românească autohtonă. Îmi place trupa Nightlosers. Îmi place Ozana Barabancea, o cântăreaţă de operă, acum de jazz, care cântă cum ar fi cântat Marilyn Monroe dacă ar fi fost o cântăreaţă de jazz de primă clasă. Când era blondă, Ozana chiar arăta un pic ca Monroe.
Vechile terase unde altădată puteai comanda o sticlă cu vin şi o salată bulgărească la un preţ ridicol. Din păcate, multe au devenit acum locuri pretenţioase şi scumpe.
Nu neapărat mâncarea, deşi este în regulă. Aceasta este singura zonă în care ungurii şi bulgarii, vecinii românilor, îi bat. Dar tocanita with mamaliga este o mâncare foarte bună şi, chiar dacă nu îmi place peştele în mod special, gustul şalăului este excelent. Două dintre cele mai bune mâncăruri de aici se numesc salată rusească şi salată bulgărească, dar nu ştiu dacă sunt cu adevărat româneşti. În orice caz, carnea de porc este peste tot. Dacă îţi place, atunci îţi va plăcea şi mâncarea românească. Restaurantul poetului Mircea Dinescu, Lacrimi şi Sfinţi, a reinventat incitant bucătăria românească.
Bisericile şi mănăstirile, mai ales, dar nu numai acestea, cele pictate din Bucovina şi bisericile fortificate din Transilvania. Bucureştiul este plin de biserici splendide, aproape necunoscute. Nimeni nu pare să fi auzit de unele dintre cele mai frumoase.
Lipsa criminalităţii, deşi asta nu mai este chiar adevărat aşa cum a fost cândva. Rata criminalităţii este foarte scăzută în România, cu excepţia celei “funcționărești”, care este foarte ridicată.
Serendipity. Le-am spus tuturor să vină în România, dar sunt tare fericit că nimeni nu îmi urmează sfatul. Îmi amintesc de prima mea săptămână, în 1998, când un englez care locuia aici mi-a zis:
“ªtii care e cel mai bun lucru când trăieşti în România ?”
“Nu. ”
“Să te gândeşti la prietenii tăi din Anglia cărora le este milă de tine că ai venit aici.”
Și era adevărat la timpul acela. Acum, numele țării trezește în Anglia doar indiferență în locul groazei de altădată. România este doar o ţară din Europa de Est care a fost în competiţia Eurovision. Câţiva oameni ar spune că sună fascinant. Cei mai mulţi ar spune că e ceva necunoscut. Majoritatea americanilor probabil că habar nu au unde este.

Articolul l-am primit de la un amic, pe gmail, care a omis sa imi scrie unde l-a citit.