eumarian a scris:
Eu am intrat in aceasta discutie tolerant fata de religie,
Eu am intrat in aceasta discutie spunand (a se vedea prima pagina) ca
este absurd sa pui in balanta celor doua talere lucruri care nu au de-a face una cu alta: stiinta si religia.
Dumnezeu este
iubire. Asa se prezinta explicit sau nu, Dumnezeul oricarei culturi si civilizatii autentice.
Se considera, de regula, ca cercetarea (matematica, fizica, etc) reprezinta un proces strict
logic bazat pe o succesiune riguroasa de implicatii logice. Acest deziderat caracterizeaza sau tinde sa caracterizeze produsul final,
teoria finisata in foma ei ultima,
si nu actul propriu zis al creatiei stiintifice.
Aici, de multe ori au fost lansate
teoreme corecte, prin demonstratii gresite.
Intuitia fusese corecta, argumentatia falsa.
Actul creatiei stiintifice atrage in joc
intregul personalitatii umane.
Actul stiintific autentic se desfasoara intotdeuna intr-un amplu
context cultural.
Savantul nu este un calculator, ci
o fiinta, cu ratiunea, cu sensibilitatea,
cu intuitia, cu ideologia si
cu transcendentul sau.
Ratiunea reprezinta o valoare reala a umanitatii, dar suprematia ratiunii este probabil doar un mit.
De fapt, secolul XX este teatrul a doua crize care se desfasora in paralel:
- prima e o criza adanc culturala
- a doua este a stiintei insesi
Ele sunt independente, in sensul ca niciuna nu functioneaza drept cauza a celeilalte.
Ele sunt insa stict legate deoarece sunt produsul aceleasi cauze.
Criza culturala este o zbatere pentru iesirea din aservirea la determinismul mecanicist, mereu mai despotic, chiar daca in forme mereu reinnoite
Criza stiintei contemporane provine tocmai din depasirea ultimelor legaturi cu determinismul mecanicist.
Aici se dechide o minunata coincidenta istorica.
Cele doua crize sunt confundate intre ele. Criza culturala este interpretata ca fiind data de presiunea stiintei. Acesta afirmatie ar putea fi adevarata daca s-ar observa ca presiunea culturala este desfasurata in continuare de determinismul mecanicist (vechea stiinta), in timp ce stiinta contemporana a depasit acest determinism prin ultimele ei realizari.
Astfel, denumind dele doua realizari ale stiintei ca stiinta veche si noua, criza culturala se desfasoara sub presiunea stiintei vechi, in timp ce noua stiinta se afla in criza tocmai datorita inadecvarii ei la un proiect cultural ce se gaseste inca sub autarhia vechii stiinte.
Solutia se prezinta atunci de la sine: trecerea la un nou proiect cultural, eliberat de vechea stiinta, in conconanta cu noua stiinta.
Afirmatia, daca nu frizeaza absurdul, camufleaza dificultatile.
Un amplu proiect cultural a condus la nasterea stiintei. Dar stiinta nu poate infiinta prin sine un proiect cultural.
Un mileniu de eforturi inutile pentru o reintoarcere la punctul de pornire!?
Omul Antichitatii nu statea sub presiunea,
sub orgoliul nemasurat al ratiunii, sub tabuul acesteia, ci dimpotriva, crestea, initial, in respectul dragostei de intelepciune, care impunea
omul ca intreg cu iubirea, cu ratiunea sa cu tot.
Antichitatea greaca pentru exemplaritatea inceputurilor ei, pare a juca un rol mai important decat o simpla radacina istorica, cazuta in uitare. Ea ne apare mai degraba cu forta vie a inceputului ce a imbracat valorizarea mitului de origine.
:) Nu va pot cita "laureatul premiului Nobel" :) care a zis cele de mai sus.
Pot doar sa va spun ca mi-am petrecut 7 ani din viata in aceeasi odaie de birouri cu doi sefi, doi prof. univ. dr. intr-o combinatie traznet:
unul in domeniul opticii cuantice si altul in filosofie greaca.
:closedtopic:
Admit ca ceea ce am priceput eu la vremea aceea (21 ani +) din spusele lor poate fi de-o stupizenie fara margini.